Țapul Babei

          Prima poveste pe care o scriu aici este împreună cu Clara, care e acasă astăzi, pentru că a răcit, și am preferat să se odihnească și să nu meargă la grădiniță (ea insistă să  spun că  e vorba de Grădinița Explore 100). Noi avem o carte veche, care se numește ”Povești, Snoave și Legende”, o antologie de literatură populară editată în 1967. I-am tot citit din ea, însă cartea este altceva decât o culegere de povești pentru copii, este folclor pur. Ar fi fost păcat însă să nu se poată bucura și un copil de poveștile culese. Așa că pe unele le-am adaptat, mai mult sau mai puțin, și i le-am citit. Aceasta este prima, Clara a ales să fie prima poveste din carte.

Țapul Babei

          Au trăit odată, demult, doi bătrâni, un moș și o babă. Acești bătrâni erau destul de săraci, și nu aveau multe lucruri. Cea mai de preț avere a lor era o vițelușă. Într-o zi, când au rămas fără niciun ban, bătrânul i-a zis nevestei lui:
          – Te rog, vrei să te duci la piață cu vițeaua și să o vinzi? Așa o să mai avem și noi niște bani.
          – Bine, mă duc, a zis bătrâna.

          Așa că a plecat baba la piață cu vițeaua legată cu o funie de coarne. Atunci când a ajuns la piață, au văzut-o trei frați, care s-au gândit cum să facă ca să o păcălească și să îi fure vițeaua. Ei erau trei frați hoți. Au vorbit ei între ei cum să facă, și apoi așa au și făcut. La început, s-au despărțit și au mers fiecare în altă parte, ca și cum nu s-ar fi cunoscut între ei. Ca și cum erau trei străini. A venit la bătrână primul dintre ei.
          – Bună ziua, mamaie.
          – Bună ziua și ție.
          – De vânzare e țapul ăsta?
          Vezi tu, el zicea că vițeaua babei e un țap.
          – De vânzare e, dar nu e țap, e vițea, i-a zis baba.
          – Asta, asta e vițea?!
          – Păi cum să nu fie?
          – Nu cred!
          – Vițea e, serios… Ce, dumneata nu vezi?
          – E țap, mamaie! Dacă nu crezi, mai întreabă și pe altcineva.

          Bătrâna tare s-a mai mirat și a plecat mai departe. N-a mers mult și a venit și al doilea frate.
          – De vânzare e țapul, mamaie?
          Și fratele ăsta tot țap zicea că e.
          – De vânzare e, dar nu țap, e vițea.
          – Ce vorbești? Chiar așa, nu știi ce ții de funie? E țap!

          Bătrâna iar s-a mirat și a plecat tot înainte, până i-a ieșit în cale și al treilea frate. Bineînțeles că și al treilea i-a zis tot la fel. Săraca babă, când a văzut că toți cu care vorbește îi spun că e țap, a crezut și ea. Așa că i-a zis celui de-al treilea:
          – Dacă dumneata zici că e țap, țap o fi.
          – Păi țap e, a mințit-o în continuare al treilea frate hoț. Câți bani vrei pe el?
          Pentru că, pentru un țap, i-ar fi dat mult mai puțini bani decât pentru o vițelușă.

          Au vorbit ei ce-au vorbit, bătrâna i-a cerut bani, el i-a dat mai puțini, până la urmă s-au înțeles că pentru țap îi dă niște bani și i-a dat. Baba a cumpărat din piață niște lucruri cu banii primiți, iar cu restul a plecat acasă la moș.
          Cum a văzut-o moșul, a întrebat-o:
          – Ai vândut vițeaua?
          – Ce vițea dragule, că era țap!
          – Care țap, nevastă?
          – Păi țapul, pe care am plecat să-l vând.

          Moșul s-a uitat la ea cu ochii mari și foarte mirat. Așa că bătrâna i-a povestit toată întâmplarea. Când a auzit, moșul și-a dat seama imediat că cei trei se cunoșteau între ei și că au păcălit-o pe baba lui dragă. Mai ales că moșul auzise de cei trei frați hoți. Așa că a făcut un plan, cu prieteni de-ai lui și cu baba, ca să le vină de hac hoților.

          S-a dus moșul la un vecin de-al lui și a luat un cal, slab, bătrân, bolnav, cel mai slab și mai amărât cal din Univers. Nici pe Pluto nu sunt cai așa de slabi și de amărâți. A mai luat moșul împumut o pungă cu bani. Apoi a scos un ban din pungă, l-a pus la fundul calului și a plecat la piață. Acolo, i-a căutat pe cei trei frați și s-a așezat lângă ei. Și cum stăteau ei acolo în piață, unii lângă alții, calul a făcut o balegă. Moșul s-a repezit imediat la balegă și a început să caute în ea cu un bețigaș. Frații s-au uitat ciudat. Cum făcea calul o balegă, moșul se repezea la ea și căuta. Până la urmă, curioși, frații hoți l-au întrebat pe moș:
          – Unchiașule, de ce cauți mereu în balega calului?
          – Ei, nu vă spun, s-a prefăcut moșul că nu vrea să le spună. Planul lui era să-i păcălească pe frați cum că are un cal care face balegă cu bani. Ca ei apoi să vrea să cumpere calul pentru ei, și să-i dea mai mulți bani pe cal așa cum și ei au păcălit-o pe babă ca să-i dea mai puțini bani pe vițelușă. Atunci, când i-au zis că e țap.
          – Hai, unchiașule, te rugăm, spune-ne, promitem că ținem secretul pentru noi, i-au zis frații.
          – Bine, măi flăcăi, vă spun. Uite, calul meu face balegă cu bani. Și azi încă nu mi-a dat, acum e timpul lui de date balegă cu bani, și eu caut în balegă ca să găsesc banii.
          – Ei, nu mai spune! Nu te credem!
          – Nu mă credeți, e treaba voastră, le-a răspuns moșul.
          Și tocmai atunci calul mai face o balegă. Moșul se repede la ea, caută cu bețișorul și găsește un ban. Mai știi? Banul pe care îl băgase chiar el la fundul calului. Cum îl găsește, îl curăță bine și îl pune în punga plină cu bani pe care o împrumutase de la prietenul lui. Frații, când au văzut, l-au întrebat:
          – Unchiașule, e chiar așa cum zici dumneata! Da’ toți banii din punga aia ți i-a dat calul?
          – Da, flăcăi, el mi i-a dat. Și mi-ar fi dat, dragul de el, și mai mulți, dar eu sunt sărman și nu am bani să-i dau mâncare multă și bună. Că dacă aș avea, și el ar fi mai sănătos și mai fericit, și ar face și mai mulți bani.

          Atunci când au auzit hoții una ca asta, s-au gândit că, dacă reușesc să ia calul de la bătrân, atunci vor avea bani mulți, fără să mai muncească, pentru că o să facă calul balegă cu bani. Și s-au mai gândit că ei o să-i dea mâncare mai multă și mai bună, și o să le facă calul grămezi întregi de bani, iar ei nu vor face nimic. Doar vor strânge banii. Da, și-i vor cheltui ca să-și cumpere orice vor voi ei. Deci l-au întrebat pe moș:
          – Unchiașule, nu e de vânzare calul ăsta?
          – Nu vreau să-l vând, măi băieți, că doar calul ăsta mai îmi dă și mie niște bănuți.
          – Unchiașule, îți dăm noi o pungă plină cu bani, numai dă-ni-l nouă!
          – Păi măi flăcăi, le zise moșul, calul ăsta mi-a dat deja o pungă cu bani, și mai îmi dă.
          – Uite moșule, îți dăm noi două pungi cu bani. Banii ăștia îți vor ajunge până când îți va veni timpul să mori!
          – Hmmm… Nu prea știu ce să zic. Uite, vi-l dau pentru două pungi cu bani. Dar vreau să-mi promiteți că veți avea mare grijă de el, că tare mi-i drag calul.
          – Promitem! S-au grăbit hoții să spună, numai ca să ia calul mai repede. I-au dat moșului banii și-au plecat cu calul acasă.

          Bătrânul a luat pungile cu bani și a plecat. El știa că, după ce hoții o păcăliseră pe baba lui, spunându-i că vițelușa e țap și dându-i mai puțini bani, el îi păcălise pe hoți spunându-le că are un cal care face balegă cu bani. Bătrânul, care trăise să vadă multe întâmplări în viața lui, mai știa și că hoții, după ce o să afle de păcăleală, vor veni după el. Așa că atunci când a ajuns acasă, a mai făcut un plan cu baba. I-a spus babei, ca atunci când vor veni frații la ei în casă, să se prefacă că moare de supărare. Și el o să ia o crenguță și-o să zică că-i baghetă magică. Apoi o să-i facă babei o vrajă de înviere, iar baba să se prefacă că se trezește la viață.

          În cealaltă parte a satului, hoții au ajuns cu calul acasă. L-au băgat în grajd și i-au pus foarte mult ovăz de mâncare. Atât de mult, că ajungea până la tavan! I-au pus și apă multă, un butoi întreg, că s-au gândit așa: dacă mănâncă calul mult, o să facă balegă multă. Dar că are nevoie și de apă, ca să nu moară de sete și să nu facă dop, ca să nu facă balegă tare. Se gândeau ei că dacă ar fi așa, n-ar mai găsi banii. Și ei voiau mulți, mulți bani, și repede, că d-aia îi dăduseră atat de mâncare. L-au lăsat așa pe cal, pentru că se facuse seară, și s-au dus la culcare. Calul, când a văzut el atâta mâncare… Măiculiță! În toată viața lui de cal, nici măcar nu visase atâta ovăz! S-a pus pe mâncat, neicușorule, și până n-a terminat el toată mâncarea, nu s-a lăsat. Doar că era foarte multă pentru el, stomacul lui nu era pregătit pentru așa ceva, și i s-a făcut rău. A început să bea apă. Și de sete, și ca să-i mai treacă răul. Dar îi era atât de sete și atât de rău, încât a băut tot butoiul ăla de apă. A fost mult prea mult pentru sărmanul cal. Corpul lui a obosit atât de tare, încât a murit. Dimineață, când au venit hoții la grajd, erau pregătiți să caute în balegă și să găsească o mulțime de bani! În schimb, au găsit un cal plin cu mâncare și cu apă, dar fără viață în corp. Tare s-au supărat, și au plecat spre casa moșului, ca să-i ceară banii înapoi.

          Știi că îți spuneam, bătrânul se aștepta să vină, și făcuse un plan cu baba. Vezi tu, frații cei hoți voiau doar să câștige, mereu, să nu piardă niciodată. Moșul știa asta, și se hotărâse să se apere de ei, folosind chiar lăcomia lor ca pe o armă. Când au ajuns frații, au început să țipe supărați la moș, să le dea banii înapoi, că era calul bolnav și că d-aia a murit, că e din cauza bătrânului.
          – Măi flăcăi, e adevărat că voi i-ați dat calului să mănânce mult și apoi să bea apă multă? i-a întrebat moșul. El s-a gândit că așa o să facă și că o să moară calul.
          – Păi dacă l-ați umplut cu mâncare și cu apă, fără ca el să fie obișnuit, i s-a făcut rău, și d-aia a murit!

          Frații cei hoți i-au zis că nu, că nu e așa, că era calul bolnav și că să ia banii înapoi de la moș. Când a auzit asta, așa cum vorbise cu moșul mai înainte, baba s-a prefăcut că i se face rău de supărare. A căzut și pe loc, zice-se, a murit. Moșul, când a văzut, tare s-a mai necăjit. Baba lui dragă, să moară de supărare? Ce să facă, ce să facă? Că el era convins că nu i-a venit timpul să moară încă. Se prefăcea că au venit tristețea și furia la el, că nu le primește, că au venit și plânsul, și violența, că nu găsește iubirea și niciun pic de energie. După ce s-a prefăcut el așa, zice:
          – Știu! Am o soluție pentru baba mea dragă! Mă duc să aduc crenguța!
          – Care crenguță, unchiașule? au întrebat frații hoți.
          – Am eu o crenguță cu care aduc viața înapoi în orice corp de carne.
          Și s-a dus și a adus crenguța. A trecut cu crenguța peste corpul babei, de la cap până la picioare și apoi înapoi de la picioare la cap, spunând în timpul ăsta: “Babă dragă, prin crenguță vine viața înapoi în tine, hai înapoi, trezește-te!” Și ce să vezi?! Baba a revenit la viață! Bine, îți amintești că ea vorbise cu moșul dinainte să se prefacă că moare și apoi că revine la viață. Și zice baba:
          – Tiii, da’ ce somn am mai dormit! Abia m-am trezit!
          – Ehe, dormeai tu mult și bine, zise moșul, dacă nu eram eu cu crenguța să-ți aduc viața înapoi.
          – Îți mulțumesc, moșul meu drag! îi zice baba și-l îmbrățișează și-l sărută cu drag.

          Frații hoți, când au văzut asta, tare s-au mai minunat.
          – Unchiașule, zice cel mai mare dintre ei, cu crenguța asta vine viața înapoi?
          – Păi vine, n-ai văzut?
          – Și poate să o folosească oricine, sau numai dumneata?
          – Poate să o folosească oricine spune și vraja: “Prin crenguță vine viața înapoi în tine, hai înapoi, trezește-te!”, le zice moșul.
          – Păi și aduce viața doar în oameni?
          – În oameni, în animale, în plante, în orice are și a avut viață, le-a răspuns moșul.

          Acum frații se gândeau cum să facă să-l păcălească pe bătrân să le dea lor crenguța. Ei își imaginau că o să învie calul ca să le dea bani, și că o să umble prin sat pe la oamenii care au murit, să ceară bani de la rudele lor și să le aducă viața înapoi. Ei doar la asta se gândeau, bani, bani, bani. Câteodată, ne e tare greu atunci când uităm că viața din noi nu e cu bani, că banii nu ne cumpără nici sănătate, nici oameni și nici liniște-n suflet. Le era și fraților greu, e adevărat. Dar și moșului și babei cu ei acolo, tot cerându-le ba banii pentru cal, ba crenguța…

          După ce au vorbit cu moșul și l-au tot rugat să le dea lor crenguța, și i-au oferit bani, i-au oferit cai de la ei, până și să-i dea vițelușa înapoi, într-un final, bătrânul s-a înduplecat. Le-a zis moșul așa:
          – Nu-mi trebuie bani mai mulți de la voi. Ce mi-ați dat pentru cal ne ajunge să trăim până ne vine timpul să murim. Nu vrem nici cai, nici vite, pentru că noi suntem bătrâni și nu mai avem forță să avem grijă de ele. Dacă voi vă doriți atât de tare crenguța, pentru că vreți să ajutați oameni, animale și plante, eu v-o dau. Voi să fiți sănătoși!

          Ce s-au mai bucurat cei trei când au auzit! L-au îmbrățișat pe moș, apoi s-au grăbit să plece, de frică să nu se răzgândească moșul și să le ceară bani pentru crenguță. Ei nu știau că era doar o crenguță obișnuită, că nu avea magie în ea, și că totul fusese o păcăleală în care ei intraseră doar pentru că se duseseră să se certe cu moșul și cu baba. Doar că bătrânul știa că e o păcăleală, și mai știa că atunci când vor vedea că nu vine viața în corp prin crenguță, frații vor veni iar la el și vor spune că e vina lui. Pentru că atunci când nu mai găsim iubirea în sufletul nostru, și nu mai primim energie, rămânând fără, asta facem noi, oamenii: zicem că e vina cuiva pentru orice supărare care vine la noi. La fel și frații hoți. Ei erau convinși că e vina moșului că i-a păcălit, nu că au înșelat-o ei pe baba cu vițica sau că au fost lacomi și au crezut că există un cal care face balegă cu bani sau o crenguță care aduce viața în corp. Deci moșul era convins că se vor întoarce, și a mai făcut un plan. A fost la toate restaurantele de pe lângă casa lui și a vorbit cu ospătarii de acolo ca să-l ajute în planul lui. Și când o veni el în restarurant cu frații, ospătarii să zică ce zice și moșul.

          Cum a crezut bătrânul așa s-a și întâmplat. Frații s-au întors acasă cu crenguța, au încercat să aducă viața înapoi în cal și n-au reușit. Apoi au mers la un vecin, căruia îi murise soția, ca să aducă viața înapoi în ea, și nici acolo nu au reușit. Pentru că, atât calului cât și soției vecinului, le venise timpul să moară. Iar viața vine și pleacă după cum curge ea, iar o crenguță nu aduce viața înapoi. Că doar crenguța e făcută din viață, nu e mama vieții. Și, exact așa cum se gândise moșul, tare s-au înfuriat frații că nu le merge cu crenguța. Și s-au dus înapoi la casa moșului și-a babei.

          Ajungând la bătrâni acasă, iar au început să țipe și să se răstească la moș, că să le dea banii înapoi pe cal, că să le dea și alți bani pentru că nu merge crenguța, că ei sunt supărați și că moșul e de vină. Și că dacă e de vină, să le dea bani, mulți bani. Moșul le spunea că nu el le-a omorât calul și că frații s-au rugat de el să-i dea crenguța, nici nu le-a luat bani pe ea. Hoții nu voiau să audă nimic, tot ziceau că vor mulți bani de la moș, că-i vina lui. Atunci, moșul a zis să meargă la un judecător, care e înțelept și poate să le spună părerea lui, să îi ajute cu o soluție pentru cum să facă mai departe. Așa că au plecat de acasă spre judecător. Înainte să plece, moșul și-a luat o pălărie veche cu el, că a zis că el nu pleacă fără pălărie.

          Pe drum, bătrânul zice:
          – Hai să ne oprim la restaurantul ăsta, să mâncăm și să bem ceva, că tare foame și sete îmi mai e.
          – Hai, au zis și frații, că și lor le era foame.

          Și au intrat, au comandat de mâncare și de băut, s-au ospătat, iar apoi, când a venit nota, ospătarul a întrebat:
          – Cine plătește?
          – Moșul plătește! au zis frații, pentru că ei nu voiau să scoată niciun ban.
          – Ba pălăria plătește! a zis moșul, și i-a dat ospătarului pălăria. Vezi tu, cică ospătarul lua pălăria până la casa de bani, acolo scotea din pălărie câți bani avea nevoie, apoi i-o aducea moșului înapoi. Că așa vorbiseră moșul și cu ospătarii, să se prefacă că pălăria plătește. Dar el plătise înainte, atunci când vorbise cu ospătarii.

          Frații, când au văzut asta, iar au crezut că e o minune. Pentru că ori de câte ori era vorba de câștigat bani mulți ușor, ei credeau imediat că se poate. Dar de data asta n-au zis nimic, pentru că încă erau supărați pe moș. Așa că după ce și-a luat moșul pălăria înapoi, au plecat mai departe. Pe drum spre judecător, trec pe lângă alt restaurant. Moșul zice:
          – Hai să intrăm și aici, că aș mânca un dulce după masa aia.
          – Hai, zic frații, curioși să vadă ce face moșul.

          După ce mănâncă ei, la fel ca prima oară, moșul zice că pălăria plătește. I-o dă ospătarului, acesta o ia, o duce la casa de bani, apoi o aduce înapoi și-i mulțumește bătrânului. Și pleacă. Frații erau din ce în ce mai curioși și se gândeau cum să facă să vadă dacă funcționează pălăria și să ia și ei bani din ea. Mai merg ei ce mai merg, și iar apare un restaurant. Moșul zice:
          – Măi flăcăi, eu m-aș mai odihni puțin, de la atâta mers pe jos. Și aș mai bea și un ceai, ca să-mi tihnească mâncarea.

          Frații, cum abia așteptau să vadă dacă mai funcționează pălăria, imediat au fost de acord. Bineînțeles că și ăsta era un restaurant unde moșul vorbise înainte cu ospătarii. Și de data asta a zis că plătește pălăria, ospătarul a luat-o, a dus-o la casa cu bani, apoi a adus-o și a mulțumit. După isprava asta, frații hoți n-au mai rezistat și l-au întrebat pe moș:
          – Unchiașule, da’ cum e cu pălăria asta de ai dat-o să plătească?
          – Ei, măi flăcăi, asta e o pălărie veche și magică. O am de când eram eu tânăr, mi-a dat-o tatăl meu. Mi-a zis că atunci când am nevoie, doar să bag mâna în pălărie și pălăria o să-mi dea exact câți bani îmi trebuie.
          – Păi și câți bani are pălăria de dat, când se termină?
          – Nu se termină niciodată! Ori de câte ori stăpânul pălăriei are nevoie de bani, bagă mâna înăuntru, pălăria îi dă bani, el îi scoate și face ce vrea cu ei.

          Când au auzit frații, nu știau cum să facă să ia ei pălăria mai repede. Vezi tu, dacă aveau pălăria aia nu le mai trebuia nici vițică, nici cal, nici crenguță, pentru că pe ei îi interesau doar banii. Iar pălăria, credeau ei, asta le și dădea: bani, bani, bani.
          – Păi moșule, uite la ce ne-am gândit noi, ziseră frații. Hai să nu mai mergem le judecător, Nu vrei să ne dai nouă pălăria? Uităm și de cal, și de crenguță, îți dăm orice vrei tu.
          – Nuuuu! Nici gând! În primul rând, pălăria asta e de la tata și nu vreau să o dau. În al doilea rând, când am nevoie de bani, eu de la pălărie iau. Și în ultimul rând, eu vouă nu vă mai dau nimic! Cine știe ce faceți și cu pălăria, și după aia veniți și ziceți că e vina mea. Calul l-ați omorât, că i-ați dat să mănânce și să bea prea mult. Creguța ați stricat-o, și după aia ați venit la mine că era calul bolnav, că era crenguța stricată, că una, că alta…
          – Haide moșule, că am greșit, acum n-o să mai facem așa! Uite, îți dăm bani cât să îți ajungă și ție și babei, destul de mulți, până vă vine timpul să muriți. Să aveți bani să trăiți, să plecați în excursii și să vă luați ce aveți nevoie la voi în casă.

          Moșul stă și se preface că se gândește. El știa că aia era o pălărie normală, că nu scotea bani și că nu o avea de la tatăl lui. Dar mai știa și că la frații hoți nu o să funcționeze. Așa că le-a zis:
          – Măi băieți, uite ce e. Aveți dreptate, suntem bătrâni, și eu și baba mea. Nu mai avem nevoie de bani mereu, ca să-i luăm din pălărie. Dacă voi ne dați nouă cât să trăim timpul pe care-l mai avem, nouă nu ne trebuie mai mult. Și dacă stau să mă gândesc, copii n-avem, ca să dau pălăria mai departe, așa că nici tata nu s-ar supăra dacă v-aș da-o vouă. Doar că nu vă cred că dacă o stricați, o să ne lăsați în pace.
          – Moșule, avem o soluție, au zis frații. Noi scriem acum o hârtie, pe care ți-o lăsăm ție. Și pe hârtia asta scriem că dacă pălăria pe care ne-o dai se oprește din funcționat, noi te lăsăm în pace și nu mai venim la tine. Ba scriem chiar că, orice s-ar întâmpla, noi te lăsăm în pace de tot, nici n-o să mai auzi de noi.
          – Bine măi flăcăi, dacă așa promiteți voi și așa vreți, așa facem. Haide, scrieți hârtia aia și să mergem la casele noastre.

          Și așa au și făcut. Au promis, au scris hârtia și i-au dat-o moșului să o aibă, că să nu uite vreodată cineva de promisiunea lor, că o să-i lase în pace pe moș și pe babă. I-au dat moșului câți bani avea nevoie el și baba lui până când le-o veni timpul să moară, au luat pălăria și au plecat.

          Bineînțeles că pălăria a fost încă o păcăleală pe care frații au încasat-o pentru că se gândeau numai la bani, la mulți bani. Dar promiseseră că îi lasă în pace pe moș și pe babă, și lăsaseră și scris. Așa că moșul și baba și-au trăit viața, atât cât au mai avut ei de trăit, liniștiți și cu iubire, cu banii de care au avut nevoie, nici mulți, nici puțini.

          Iar eu am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.