Scufița Roșie – partea 1

Pentru că, până la urmă, ce altceva facem în fiecare zi decât să jucăm un personaj a cărui fișă am învățat-o pe de rost, dar cu un scenariu pe care ni-l scriem singuri și la care avem sau nu curaj sa facem modificări?

*

– Așadar, dacă tragem activitatea trei în a doua lună, o ducem alte două luni, iar apoi facem pauză până în luna opt, o putem închide fix la sfârșitul proiectului, păstrând și durata și acoperind și constrângerile din calendar. Corect? zise Matei, mulțumit că reușise să găsească soluția pentru impasul în care se găseau.

“Atât de simplu, iar eu nu m-am gândit la asta. Și ăștia se uită la mine ca la Dumnezeu. Și așteaptă să vin cu ceva mai deștept. De unde pana mea ceva mai deștept, când asta e cea mai bună soluție… Dacă nu-s de acord, mă fac de rahat, băiatul are dreptate. Pula mea… Cele două cuvinte care te scot mereu!” își zâmbi bărbatul în al cărui birou, la masa mare de lucru de lângă peretele din dreapta, era strânsă echipa de proiect. În capul mesei, directorul general și acționarul companiei, Mihai Lupu, nu își trăda cei patruzeci de ani, chiar dacă mai erau totuși două săptămâni până atunci. Poza într-un tânăr extrem de elegant și de stilat. Costumul de zi fără o cută imperfectă, cămașa de un alb impecabil, iar cravata asortată perfect cu batista și șosetele întregeau imaginea unui om cu o privire veselă și transparentă. El era Dl. Lupu, etalonul perfecțiunii, eleganței și garantul succesului. Mulțumit de privirea către sine, își mută atenția spre ceilalți. Echipa era tânără. Niște copii muncitori și cu mult bun simț, cei mai mari aveau vreo treizeci de ani. Trăgeau împreună, se bucurau împreună, într-un mediu de o armonie naturală, care îl urmărise dintotdeauna. Gândurile zburară din nou și își văzu tatăl și mama zâmbindu-și și sărutându-se după ceea ce la ei în casă se numea ceartă – câteva emoții puse pe masă și cuvinte ceva mai scurte aruncate-n tavan. Mama sa, o brunetă focoasă, cu pielea arămie și ochii ca tăciunele, înaltă și slabă, emana siguranța și puterea femeii de peste timp. Tatăl său, din bunici nordici, era Dumenzeu pe pământ. Odin, mai exact, cu părul și barba sa ca grâul copt și ochii de un albastru infinit. Puternic și bine făcut, un dominator a cărui privire încruntată sfâșia oști întregi de demoni cotidieni. Împletirea dintre părinții săi era perfectă, de un dinamism ce se rostogolea într-un timp propriu, impenetrabil. Se scutură atunci când un fior rece îi porni în sus pe spate împreună cu amintirile părinților săi.

– Pana mea! zise cu tonul unei concluzi evidente, din care fiecare dintre cei de la masă înțelese ceea ce avea nevoie. Până la urmă, nu prea îi păsa ce înțelegeau. Importantă era energia celor două cuvinte, prin care el, și nu altul, era cel care pusese verdictul enunțat mai devreme de Matei. Care zâmbi în liniștea apăsătoare spartă de răsuflările ușurate ale echipei, mulțumit că soluția sa fusese acceptată și apoi trecu apoi la dificultatea următoare, împreună cu Ana.

Fiorul părintesc îi înghețase complet gâtul și pieptul lui Mihai. Nu putea să își miște capul, îi era frig, însă un frig ciudat, prizonier sub piele. În timp ce pierdea șirul vorbelor de la masă, gândurile i se duseră spre ai lui, din nou. Spre tata. “Tată, fir-ai al dracu să fii!” aproape urlă de durerea care acum îi încălzea inima și trupul. Reușise să scape de fiorul de gheață, iar acum venise, din nou, acea durerea mare, grea, neagră, smolită. “Cum pula mea ai putut să-mi faci așa ceva? Eram doar un copil! Mi-era frică și mă durea… În pula mea, mă durea, bă nemernicule!” Parcă simțea și acum, fizic, cum este despicat, cum îi curge o lacrimă și rămâne blocat în neînțelegere. În teama de privirea străfulgerătoare a tatălui. În teama de moarte. În teama de abandon. În teama de necunoscut. În durere. În cumințenie. Totul se întâmplase fără o vorbă, el stătuse cuminte. “Fără un căcat de sunet!” Fără ca mama să zică nimic, fără ca mama să vadă nimic, fără ca mama să oprească nimic, fără ca mama să știe nimic, fără ca mama să mângâie, să îmbrățișese sau să aline. “Mamăă!!! Unde erai, mă mamă! Chiar așa, ți-a futut ăsta creierii?! Tu unde te uitai!” Nu reușise niciodată să șoptească măcar o literă din toate astea. În schimb, se ridică brusc, drept:

– Am o întâlnire în 5 minute, despre care uitasem. Vă rog, continuați voi în sala mare, o să fie liberă toată ziua, eu nu mă întorc. Mâine dimineață, Matei, vii la mine și îmi spui ce ați hotărât. Dacă e nevoie, ne vedem iar toți pentru 15 minute și le batem în cuie. Am încredere în voi și vă mulțumesc, le zâmbi, deschizându-le larg ușa biroului. Înainte să o închidă, i se adresă asistentei:
– Lumi, te rog spune-i lui Laur să pregătească mașina, îmi iau haina și cobor chiar acum.

Se sui în mașină cu ochii-n telefon, încercând să identifice în lista de școli nevizitate una care să fie pe traseul lor spre zona de nord a orașului. Simțea nevoia de oxigen, se sufocase mai devreme în birou, așa că îi spusese lui Laurențiu să meargă spre pădurile din nord.  O dată la două-trei zile, sau câteodată chiar zilnic, cobora din mașina parcată în proximitatea unei clădiri de birouri și mergea pe jos câteva străzi până la cea mai apropiată școală. Mereu altă școală, mereu altă oră. Noroc cu orașul ăsta mare, până să ajungă să o ia de la început se vor fi schimbat generațiile. Ca întotdeauna, se opri pe trotuarul de vis-a-vis, cu mina unui părinte ce își așteaptă copilul să iasă de la ore, incapabil să facă un pas în plus pentru a străpunge câmpul de forță din jurul clădirii dominante. Primăvara îl chinuia, iar faptul că uniformele alese de cei de aici erau cu puternice influențe saxone îi întunecă privirea și îi provocă o crampă inghinală. Liniile fine ale gambelor și ale coapselor perfecte, nealterate de timp și neîntinate de dorințe, veselia din priviri și zâmbetele nevinovate, veneau în valuri, taluzuri care îi îngenuncheau mintea și sufletul, îi străpungeau ființa, îl despicau și îl invadau, din spate, din afară, în interior, umplându-l cu o forță vie, pentru a exploda apoi într-un orgasm cu greu ascuns în spatele celei mai apropiate mașini parcate pe trotuarul gri. Parcă fusese mai intens decât altă dată, deși își recăpătase controlul și se forțase să respecte regulile și să nu o întâlnească și astăzi. Întors la mașină, mereu înainte să se împlinească ceasul, trimise un mesaj scurt și apoi îi spuse lui Laurențiu:
– Mergem la apartament, apoi poți să te duci acasă. Mâine dimineață ne vedem la 7:00, la casă.

Aamina opri televizorul mulțumită . Își luase porția săptămânală din aventurile gemenelor Tia și Tamera. De câteva săptămâni se uita la serial “conform” cu categoria precizată pe ambalaj. Se amuză la acest gând, la ironia norocului pe care, aparent, vârsta pe care acum o avea, i-l adusese. “Parcă ar fi trebuit să-mi aducă ghinion… Mai am încă un an să văd.” Abia intrată în adolescență, era posesoarea un mix aparte în ceea ce privea conformitatea. Cu o mamă verde, eco, spirit liber și un tată dedicat fără opțiune ținutului natal, produsul final era cel puțin ciudat pentru exterior. Aveau câteva reguli clare ale casei, legate mai mult de respectul pentru viață și pentru fiecare. În rest… “nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie” zicea bunicul. Zâmbi, în timp ce se întoarseră la ea gândurile din timpul opționalului de Istorie a Religiilor. Noul profesor surâsese la auzul numelui ei, dorind să știe doar dacă ambii ei părinți sunt români. Apoi i se luminaseră ochii, aducându-i un sentiment la fel ca cel din căldura casei lor. Fusese prima oară când în sala rece de clasă generală, între colegii ei din clasa a VII-a, avusese un sentiment de acasă. Șirul gândurilor îi fu întrerupt de corpul ce îi cerea atenție. Plus un drum până la baie. “Maslow, baby”, își zâmbi din nou, cu o amintire a lecturii de alaltăieri și piramida încă proaspătă în memorie. Senzația era totuși puțin diferită de cea obișnuită, ciudat de urgentă. Intră repede în baie, își trase pantalonașii și eliberă un tipăt puternic și prelung de spaimă.

O picătură i se scurse Evei pe bărbie după ce mușcă cu poftă din mărul zemos. Se uită la el cu bucuria facerii și a iubirii fără margini. Se conectase complet cu ea, cu toate formele de viață și râdea din toată inima, cu mărul în mâna dreaptă și bărbia umedă. Satisfacția adusă de gustul divin, de sănătatea care îi curgea acum în corp, de conștientizarea naturaleței și vieții din acest fruct crescut în copacul plantat de ea, îngrijit de ea, iubit de ea, se împletea subtil cu căldura dintre coapse adusă de imaginea de sine a ochilor ei satisfăcuți și a picăturilor ce i se prelingeau din colțul buzelor. Oglinda de pe peretele de lângă intrerea în cabană făcea și ea o treabă foarte bună. Încăperea, nu foarte mare, era extrem de primitoare. Cabana de lemn cu geamuri mari lăsa să intre lumina și respira cu totul. Compartimentarea era simplă, majoritatea spațiului, deschis, fiind ocupat de instrumentele din laborator. Chiar dacă studia doar plantele, dedicația către salvarea planetei a împins-o să folosească o mulțime de echipamente pe care puțini ar fi fost în stare să le recunoască sau descrie. Mai departe, cabana avea o baie și o cameră pentru nopțile în care lucrul se prelungea până târziu. În timp, devenise camera principală, acolo unde nopți întregi, sub pretextul unor proiecte întârziate, se derulau scenete nebunești cu personaje dintre cele mai interesante și fantasmagorice, însă cât se poate de reale în trup și pasiune. Eva era îndrăgostită de role-playing, din moment ce oricum îl practica, la fel ca fiecare dintre noi, în fiecare zi. Pentru că, până la urmă, ce altceva facem în fiecare zi decât să jucăm un personaj a cărui fișă am învățat-o pe de rost, dar cu un scenariu pe care ni-l scriem singuri și la care avem sau nu curaj sa facem modificări? O femeie curajoasă, cu istoria ei, care s-ar fi sufocat într-o familie tradițională. Se simțea extrem de norocoasă pentru cum arăta viața ei acum, cu jobul în această cabană izolată la granița dintre oraș și pădure, cu soțul pe care-l atrăsese cu libertatea ei și care o cucerise cu modul în care transmitea “bărbat” din toți porii. Cadru militar, mereu în civil, care nu-și aducea niciodată munca în familie, suficient de înțelept încât “mai bine să dea un telefon înainte să ajungă acasă, decât să aibă surprize neplăcute”. Aceeași repulsie față de surprize, aceeași strictețe pe care le cunoștea încă din copilărie. Aceiași ochi iubitori însă, aceeași poftă de joacă care, dacă în copilărie se găseau în lansările spre tavan din brațele puternice, acum erau amplificate de prinderile bărbătești și de jocurile din dormitor. Reflectând puțin, realiză că o astfel de ocazie îi prilejuise singura imagine a soțului său îmbrăcat în uniformă, cu o perfecțiune a ținutei care îi aducea din nou tatăl în gând. Tatăl care a iubit-o mereu doar din priviri, fără să i-o spună vreodată. Și mama a iubit-o, a crescut-o cu grijă, cu mâncare bună și proaspătă, cu haine curate și potrivite mereu cu vremea de afară, primind-o într-o casă curată și dându-i tot ce a avut nevoie. Mai puține vorbe bune. Mai puține vorbe oricum. Mama nu prea vorbea. Lasă că vorbea ea pentru toți, cu toți. Ea se repara, se diagnostica, se vindeca. Fata ei nu va suferi așa cum a suferit ea. Fata ei va fi iubită și va ști asta. Aamina este și va rămâne liberă. Va fi liberă, la fel ca mă-sa. Se duse să-și îmbrace outfitul de școlăriță și să tragă niște poze pentru tinder.

Cu doar două zile în urmă, Mihai tocmai coborâse din mașină și respira puternic în piept aerul curat de toamnă. Incursiunile de peste zi rămăseseră singura lui ocazie de prezență, de blândețe, de detensionare. Îi fusese greu să se împace cu plăcerea lui. Cu eticheta ce, în anunite momente, îi părea lipită direct pe frunte. I se întâmpla să meargă pe stradă cu capul plecat, și tot parcă erau oameni ce se întorceau scârbiți după ce reușiseră să buchisească “Pedofil”. Da, Mihai Lupu era un pedofil. Avusese nevoie de multă suferință și mult curaj pentru a vedea asta, pentru a se acepta așa cum era. Îl ajutase să vadă cum se născuse asta în el. Să vadă cum îi era frică de orice femeie puternică. Cum nu credea că mai poate primi blândețe decât de la copii. Cum se temea fizic de adultți după toate bătăile încasate. Cum îi era frică de mama sa, chiar și acum. Un alt mare avantaj fusese că, din momentul conștientizării, fusese capabil să creeze o rutină care să nu rănească. La școală, alegea doar o imagine. O petrecea cu privirea câteva minute. Apoi ajungea repede la Magda, care îl aștepta mereu îmbrăcată în uniforma liceului. Își descărca așa întreaga tensiune, întreaga imagine lipită pe retină, bit cu bit. O rutină safe, care nu va da greș niciodată. Niciodată până acum, însă. Mihai Lupu era împietrit în contemplarea Aaminei. Imaginea copilei îi blocă complet toate căile neuronale, deschizând unele noi cu o viteză și intensitate nemaivăzute nici măcar în explorările de sine specifice junglei sau înălțimilor muntoase. O vedea deja peste cinci ani, peste zece ani. Îi vedea fiecare centimetru de piele, de fibră, cum crește și se dezvoltă frumos și armonios, în mii de culori și nuanțe ce nu își putea imagina că există, precum creșterea, maturizarea și explozia de fericire a unui boboc de trandafir sângeriu. Se simți brusc cuprins de dorința de a răni, de a mușca. Simțea violența cum îl cuprinde din cap și până în picioare, inexplicabil. Un urlet îi era blocat în piept și parcă de la sine capul i se ridică spre cer pentru o eliberare care cutremură întreaga stradă. Pentru o clipă, timpul opri căderea frunzelor, oamenii înlemniră iar clădirile din jur tresăriră plăcut surpinse. Duba parcată fix în dreptul lui îi dădu răgazul de a se regăsi fără a fi identificat. Imaginea sa cu dinții înfipți în carnea fragedă a copilei, devorând-o în totalitate, privirea ei iubitoare și blândă pe care și-o proiecta în contrast cu violența acțiunii, replica ei de după, care nu putea fi alta decât un mătăsos “Te iubesc” îi zdruncinară toate zidurile interne și îi reașezară tot ceea ce știa. Despre el, despre lume, despre tot. Nu mai știa nimic. Iar din vidul absolut al minții sale, se născu rapid, simplu și clar, un singur gând: o va vedea și mâine.

Va urma

[Continuarea aici]