Raven’s Nest – A Trip To Remember

Luna ne observa în tăcere în timp ce trăgeam cu sete o lume întreagă de fum și emoții. Era încă vară, iar terasa casei din Snagov ne îmbrățișa ocrotitor, lăsându-ne libertatea de a fi cu noi, deși în doi. Îl știu pe Mihai de mulți ani, însă parcă niciodată n-am fost mai apropiați. Suficient de apropiați cât să știu că mă vei fi iertat dacă înfloresc pe ici și colo sau dacă nu spun tot, exact. Mă știi, memoria îmi joacă feste, iar aici scriu pentru suflet și nu pentru sticlă. Suficient de apropiați cât să pot să îți spun că te iubesc, prieten drag. Am pregătit fraza asta încă dis de dimineață, luminându-mă cu un zâmbet larg la imaginea figurii tale atunci când vei citi și te vei gândi cu spaimă la alte interpretări. Deja zâmbetul mi se transformă într-un râs ușor, te asigur că în continuare iubesc femeia și cred că e timpul să mergem mai departe 🙂 .

Scriu aceste rânduri de pe deck-ul mare de la Raven’s Nest. Cel puțin acolo le-am început și acolo sunt acum. Ca întotdeauna, Dumnezeu știe când și unde voi termina ce am de scos. Dar dacă o citești, atunci înseamnă că e gata, și dacă e gata, contează mai mult unde ești tu acum, citind-o. Da, postările mele, scrierile mele, gândurile mele, sunt la feminin. Pentru că mie așa îmi e frumos. Și nu găsesc niciun alt motiv mai bun pentru a face ceva, orice, altul decât pentru că mi se pare profund frumos. Uite, gândul ăsta l-am găsit la Raven’s Nest.

Mihai mai trase un fum și îmi întoarse pipa, începând ușor să povestească. La început, seren și calm, apoi cu explozii de entuziasm, întorcându-se, când abrupt, când lin, către liniște și pace. Pe nevăzute, locul despre care îmi spunea îi dădea din energia lui, din viața care îl animă, într-un mix atât de firesc de pace și mișcare. Este locul unde am văzut, cu toți ochii mei, că “There is never nothing going on”(1). Atunci, în timp ce îl ascultam, îl puteam vedea aievea cum stă în vârf de munte, sub stele, în hot tub, la 3:00 dimineața, povestind cu frate-său, de ziua lui. Mă puteam bălăci acolo, cu frate-meu, trăgând aer pe nări, căldură prin pori și fericire prin suflet. Parcă vedeam casele vechi, arhaice, asamblate cu pace și sudoare în luminiș, după ce au venit, bârnă cu bârnă, de prin satele din Ardeal. Parcă vedeam fetele și pictorii cum alintă lemnul cu culoare, parcă îl zăream cu coada ochiului pe Zmeul Zmeilor cu viteza-i cunoscută rezolvând exploziv tot ceea ce trebuie. Chiar și acum, parcă trăiesc cu ei în toți cei cinci ani în care au construit acest loc magic. Nu înțelegeam cum poate să fie asta dusă la nivel de 5 stele, dar îl credeam pe Mihai pe cuvânt. Avea să se dovedească că se înșelase amarnic.

În timp ce scriu, hot tub-ul și sauna se încălzesc în dreapta mea de la lemnele puse de dimineață, iar o mică pasăre mai să-mi sară direct pe picior. Noroc că ciocănitoarea are altă treabă puțin în spate, întrerupând din când în când zgmotul clopotelor ce cheamă sătenii la slujba de dimineață. Se aude încet, satul e departe, să fie vreo 3-4 km în zbor; cine știe cât pe jos. Și oricum irelevant, sunt praf la a estima distanțe. Dar e departe, iar tot ce mai trimite în plus sunt mugetele vacilor și nerăbdarea zgomotoasă a dulăilor. Atât de tare mă bucur pentru că am ajuns aici, încât mi-ar trebui o postare multi-dimensională în spațiile tuturor emoților posibile. Și de multe ori credeam că nu voi ajunge. Mihai, tu știi, prima intenție legată de acest loc a fost diferită; dacă n-a fost să fie, m-am hotărât să-mi dau mie însumi, cu cât mai mult drag, acest timp și spațiu. Un timp și spațiu în care sufletul sa mi se manifeste liber, atât de liber cât pot eu, acum. Și iată-mă-s, aici, scriind. Încă de când mi-am amintit cât de mult îmi place să scriu, mi-am dat seama că asta e pentru mine. Dacă place și altora, atunci mă bucur pentru că pot oferi ceva și îmi dă încredere că pot trăi facând asta. Dacă nu, va rămâne pentru mine.

M-am mutat în stânga deckului, pe o băncuță de lemn, pictată de mână în motive arhaice, la soare. “Arhaic” e cuvântul lor preferat, refuză “rustic”. Adevărul e că numai rustic nu e aici. Mai jos, în căldarea dintre stânci, sunt pufi și hamace, iar în capăt, peste o stâncă ca a șoimilor, deck-ul mic. E soare și acolo, dar mi-e prea lene ca să mă mișc atât. Ziceam că era să nu ajung, pentru că mă gândisem la locul ăsta minunat altfel. Ei bine, mai mult, am mai avut o cumpănă pe drum. Prietenul Waze a fost conștiincios și mi-a dat cel mai scurt traseu. Eu, așa cum îmi e obiceiul, n-am verificat. Știu cel puțin un om care acum zâmbește satisfăcută. Yep, I did it again. Am ajuns, dragii mei, pe un drum care m-a ajutat să înțeleg ce simte o bilă de suflet într-un pin-ball al emoțiilor. La început romantic, apoi un “dah, se strică puțin drumul”, mai departe cu câte un “wow” pentru ce vedeam, cu o mână pe volan și una la poze, cu maxim 5 kmph sau coborând ca să văd dacă pe acolo chiar pot să trec, cu bufnițe zburând pe deasupra trapei deschise și pliat de oglinzi ca să se zgârie doar tabla, nu și obrajii. Râdeam în hohote ca ultimul idiot, singur în mașină, singur pe drum, singur pe tot muntele și, în momentul ăla, parcă singur în toată lumea, la gândul figurii oricărui însoțitor care ar fi trăit live râpele pe lângă care am trecut. Răsuflam ușurat că nu-s copiii cu mine și că, dacă rămân aici sau se duce suvulețu-n râpă, eu sigur voi fi ok. Mă voi fi dat jos, cu rucsacu-n spate și încredere că sigur nimeresc undeva :). Am avut ocazia să văd cel mai frumos loc pe care îl văzusem până atunci. Am oscilat permanent și atât de viu că încă mai simt, între minunăția acelui loc și frică. Frică de ce? Subiectul unei alte explorări, acum mă bucur c-am văzut-o. Noroc că drumul obișnuit e mai mult decât decent, chiar asfaltat. Am întâlnit și niște capre neastâmpărate 🙂 (2).

They say that life’s a journey, not a destination. O zice Steven Tyler, l-am reprodus și eu. Fuck that! Destinația e din altă lume. E pe alt tărâm, unde Ileana Cosânzeana și Zmeul ei, împreună cu toate ființele magice pe care le-am întâlnit, fie că se ocupă de marketing, de lemne, de bar, de curățenie, de mâncare (aaaah, ce mâncare…), de tot ce stă și tot ce mișcă, acești toți oameni minunați, transmit o energie de poți să o tai cu cuțitul.

E foarte fain de venit pentru calitatea finisajelor, pentru atenția la detalii, pentru mâncare, pentru focul de tabără cu vin fiert, cântece și țuică din partea casei. Doar că e păcat să nu afli că totul e natural, că pereții sunt făcuți cu cânepă, să nu simți lemnul porții de la intrare cum îți mângâie de-a dreptul mămos palma, să nu te conectezi la mirosul proaspăt de viu și zâmbetele calde din jur. VIU. Am repetat obsesiv acest cuvânt, le-am spus și lor că este cel mai frumos loc în care am fost în viața mea. Nu m-au crezut. Nu-i bai, tot adevărat e.

Nu știu ce să mai scriu mai întâi. Dacă aș sta să descriu tot ceea ce am simțit aici, timp de doar o zi în care am avut simțurile deschise din plin, aș putea scrie o carte. Am găsit multe gânduri dragi aici, pe care mi le-am notat și cu care poate voi mai povesti, aducându-i locului omagiul care i se cuvine. Îmi vin în minte flash-uri cu primirea cu shot-ul de palincă din partea casei, cu tolăneala din hamac cu căștile pe urechi, cu intimitatea care nu numai că mi-a fost respectată, dar și cu cald încurajată, cu acele momente când am dansat din piatră-n piatră urcând și coborând poteca spre deck, cu oamenii frumoși pe care i-am întâlnit și care mi-au arătat traseele din zonă, cu povestea cascadei care se scurge-n stâncă puțin mai jos pentru a ieși apoi din peștera de pe cealaltă parte a muntelui, cu oamenii minunați din Humulești care m-au încurajat să scriu, să ascult povești, spunându-mi și unde le pot găsi, care ne-au îndemnat pe toți cei de acolo la cântat și la veselie, cu Măduțu, motanu’ cât un râs care nici nu se sinchisește de numele, un pic posh după gustul meu, cu care a venit la pachet în Cuibul Corbului. Cred că treaba asta cu corbul e o poveste de marketing. Pentru că eu, aici, tot în palatul zmeilor mă simt, iar ceea ce simt din toată inima e recunoștință.

Tot aici sunt și cred că e gata scrisul. Oricum aș avea nevoie de un nimic absolut pentru a putea naște, dacă nu cuvinte, măcar idei care să mă ajute să descriu ceea ce… este, pur și simplu. Pentru că tot ce-am scris este fum și scrum în comparație cu realitatea. În plus, mi-e foame și tare mult îmi doresc să le încerc și micul dejun.

Nu, Mihai, locul nu e de 5 stele. Pe lângă cu ce-am trăit în călătoriile până acum, și tu știi c-am făcut tot felul, locul ăsta n-are nici măcar o stea. O dată, pentru că nu are nevoie. Apoi, pentru că e mai presus decât etalonul de clasificare, care-o fi ăla, cu stele, margarete, orhidee sau gălbenele. Și, cel mai important, pentru că cerul îl mângâie în fiecare noapte cu toate stelele universului. Și i-ar mai da, dacă ar mai avea de unde. Dar infinitul, face și el ce poate, până la urmă e doar un om, nu?

Sunt curios, dragă Mihai, cam ce trip îmi va aduce următorul fum sub luna blândă din Snagov.

 

Vântul ne ia, urcă întruna, Stelele, apoi luna și noi.
Noaptea pe cer sunt ca și una Stelele, apoi luna și noi.

---

---

(1) Vă invit din toată inima să citiți “The Way Of The Peaceful Warrior” de Dan Millman pentru a înțelege acel citat.

(2) Deși nu este un articol publicitar (am totuși acordul lor să scriu :p), n-aș vrea ca lumea să creadă că nu se poate ajunge. Drumul clasic e foarte ușor, merge orice mașină. Iar pe celălalt, Adi mi-a spus că l-a făcut și cu Loganul, dar nu pe ploaie. Deci m-am speriat eu așa, de început.