De Ce Sperie Euforia?

Dragul meu C,

Nu ți-am mai scris de o vreme. Astăzi însă, la duș, acel loc de mare inspirație, în urma unei conversații cu un om frumos, care mi-a dat ocazia să experimentez direct finalul din American Beauty (mai puțin glonțul în cap lol), a unei dimineți cu iubire și curaj, a unei odihne de noapte binemeritată, a unui week-end greu, însă incredibil de satisfăcător și a unei săptămâni… care pentru intensitatea oscilațiilor ei și locurile pe care le-a atins în sufletul meu își merită propriul ei cuvânt, același în orice limbă, m-am hotărât să îmi asum o identitate mai apropiată de adevăr. Voi schimba postările mele din Facebook exclusiv pentru profilul CălătorÎnViață.Ro.

După momentul concepției, când am pornit acest blog, astăzi m-am născut. A fost o gestație lungă și frumoasă, cu de toate. Sunt convins că și drumul va fi la fel. Mi-a fost însă mai simplu din moment ce am simțit primii pași. Iar unul dintre ei este acest post, subiectul său. Așa că mă voi îndrepta către el.

Unul dintre motivele pentru care îți scriu ție această scrisoare, în afara celor care-ți sunt deja evidente, este că tu vei înțelege cel mai bine. În măsura în care simți că vrei să îi lămurești și pe ceilalți, comment-urile din Facebook te așteaptă :).

Nu cred că poți uita preocuparea mea constantă pentru a te “domoli” în majoritatea situațiilor în care ne-am găsit. Mi-am mai amintit cum, vorbind cu un prieten drag regăsit, mi-a spus ceva de genul “Dar știi că euforia asta e falsă, nu?”, iar eu i-am recunoscut și i-am confirmat. Acum, îi și mulțumesc. Da, euforia mea era falsă la acel moment, și există și un motiv pentru asta, pe care l-am descoperit de dimineață. Dar acesta este alt subiect pe care-l voi povesti în alt post. M-a ajutat însă să realizez că euforia poate fi și autentică. Deși asta se întâmplă mult mai rar în jur. Și pentru că în jur e totuna cu aici, m-am uitat în mine. De ce mă sperie euforia?

Știi că sunt bun la metafore. De data asta nici n-am nevoie, având în vedere contextul. Mă voi folosi de viața ca o călătorie pentru a ilustra ce e în mine. Sunt multe feluri de a merge, și am încercat câteva. Am mers mai repede sau mai încet, pe trotuar, pe stradă, pe munte, pe nisip fierbinte, prin noroi, sus pe munte sau căzând. Cu privirea în față, cu ochii-n soare sau în ploaie, cu capul plecat. În picioare, în genunchi, de-a bușilea, târându-mă, sărind metri întregi. Stând acum să mă gândesc în câte feluri am mers, sunt atât de multe variabile în atât de multe dimensiuni, încât îmi este imposibil să trag o linie comună. În consacratul stil al lui Fram, ursul multi-polar :). Ceea ce a unit însă totul a fost o dimensiune clară: conștiința, atenția. Indiferent pe unde, cum, cât, când, cu cine etc. am mers, fiecare pas a avut o caracteristică fără dubiu: a fost conștient sau nu. A fost făcut cu toată atenția, concentrarea, sau nu.

Și atunci am văzut diferența. Majoritatea pașilor făcuți fără atenție au fost de dimensiune medie, pe plat, la o viteză rezonabilă. Am făcut și salturi, sărituri. Am luat și căzături dintre cele mai nasoale. Îmi amintesc și acum cum am căzut, pe la 7 ani, pe postamentul căii ferate, julindu-mi corpul de la frunte până la degetele picioarelor în piatra ascuțită. De atunci, nu am mai alergat niciodată la vale, fără atenție. De atunci, nu am mai luat niciodată viteză, fără atenție. But guess what: am mai alergat la vale. Am mai luat viteză. Am mai alergat, și pot alerga chiar foarte repede. Nu am mai căzut niciodată în vreuna dintre aceste situații. Și dacă aș fi căzut, știam că juliturile trec. Poate acum crezi că nu am mai căzut niciodată. Nimic mai fals. Am căzut de atâtea ori, încât mă mir că nu am corpul deformat :))). Am căzut, și am căzut rău de tot, cu lovituri la articulații, la cap, cu accidente pe care și acum mi le amintesc atunci când se schimbă vremea. Și nu de la viteză. Am căzut mergând încet, pe trotuar, cu capul plecat. Cu atenția în altă parte, m-am împiedicat și m-am dus bolovan. Am rămas acolo, jos, până ce m-am hotărât să ridic ochii și să văd cine mă poate ajuta să mă ridic. De fiecare dată a fost cineva, chit că am avut nevoie sau nu, chit că m-am ridicat singur sau nu. Pentru că oricât de tare am căzut, m-am ridicat mereu fix atunci când m-am hotărât să o fac și nu am mai așteptat să fiu ridicat. Fix atunci când am fost pe deplin conștient de și atent la fix unde, când și cum eram.

Vezi tu, de asta sperie euforia. Din lipsă de conștiență, de atenție. Nu sunt obișnuit să fiu euforic într-un mod coștient, iar de inconștiență, de lipsă de atenție, îmi e frică ca de moarte. Din starea asta, am suferit enorm și fără sărituri sau alergături. Cum să mai fac salturi? Să cad iar ca atunci, la tren? Am uitat cât de frumos e să alerg conștient. Îmi amintesc acum, și exersez. Ca orice obicei, are nevoie de intenție și de timp. Ce noroc că le am pe amândouă 🙂

Data viitoare când te mai “temperez”, te rog frumos, dacă vrei, arată-mi că ești. Conștient, atent. Mă va ajuta și pe mine să mi le regăsesc pe ale mele. Coștiența, atenția. Și vom putea fi euforici conștient împreună. Împreună cu oricine vrea să facă la fel. Pentru că, până la urmă, atenție și timp poate găsi oricine.

Te îmbrățișez cu drag. Mă întorc la drum, acest pas e gata.

Călător În Viață

PS (Later edit): Mi-am amintit încă ceva. Doar știi că memoria mea e praf. Mi-am amintit că, atunci când am suferit conștient, mi-a fost bine. Al dracu de bine. Acel “bine, rău”. Nu, nu e masochism. E doar viață în cea mai pură formă.