Ziua În Care Culorile S-Au Iubit

 

Un stelist și-un dinamovist în peluza rapidistă.
*
Vezi câtă iubire a trecut pe lângă mine pentru că mi-am lipit ochii de atâtea ori de ceea ce credeam eu că reprezintă singura cale de a fi fericit?

*

Dragul meu Sorin,

Nu ți-am scris niciodată, deși deseori m-am gândit la tine. Știu, nu prea ți-am spus “Sorin”, dar simt totuși să păstrez o doză de intimitate în oceanul ăsta virtual. Cine știe deja, se prinde. Cine nu știe, poate întreba. Deși, la sfârșitul acestei scrisori, numele va fi irelevant. Tu ești în sufletul meu, indiferent cum te-ar chema și ce părere ar putea avea altcineva. M-am simțit de multe ori vinovat, pentru că nu am păstrat legătura cu ai tăi, pentru că nu am rămas lângă iubirea ta, pentru că am avut momente când mi-am dorit-o pentru mine (nu, ea nu știe asta, cel puțin eu nu i-am spus vreodată), pentru că nu am mai trecut să vorbim, să stăm împreună, să ud și să împospătez florile. Cred că abia acest moment este primul în care vina nu mă mai copleșește. Mai am încă puțină, pentru că nu îmi amintesc nici măcar anul în care ne-am despărțit. Mă alin cu ideea că și tataie tot în anul ăla a plecat – deci nu sunt un om mai puțin bun pentru că nu v-aș fi iubit suficient. Ăsta sunt, atâta pot. Și mă simt iubit de amândoi. Mă bucură mai mult însă amintirile pe care le am datorită ție. Sunt atât de multe, și atât de frumoase… Zâmbesc în timp ce scriu aceste rânduri și, dacă aș fi dormit mai mult de câteva ore azi-noapte, probabil că aș fi râs de-a binelea, văzându-te aievea, acum, în fața mea în sufragerie, dansând coregrafia Akcent: “… dar n-am bani de bilet…” Cum pana mea se inserează în WordPress un emoticon care râde cu lacrimi?

O amintire care în noaptea de ieri mi-a revenit, și care revine mereu, e cea pornită de ideea ta de a merge împreună la meci. Tu dinamovist convins, eu stelist din… bunic în nepoți. Deși acum recunosc că nu știu ce o să-i povestesc lui Andu despre Steaua, darămite nepoților. Ei, până crește el, poate ajunge Becali ministru al apărării. Râzi tu, dar nimic nu e imposibil. Asta e și una dintre frumusețile acestui tărâm sfânt – educă renunțarea la iluzia controlului. Mă gândesc acum că România e o oază în această lume; nu mi-e clar dacă suntem civilizați ca occidentalii, sharp ca nordicii, imprevizibili ca asiaticii. Cred că mai nimănui nu-i e clar și nu-i va fi vreodată, iar asta mi se pare absolut minunat, măcar și pentru că un om, un grup, un popor imprevizibil vor fi întotdeauna liberi, indiferent de cât greu vor da. Și, ca să mă întorc, mergem noi doi la meci, în… Giulești! Îmi amintesc ca ieri că nu voiam să merg. Ai încercat să mă convingi cu argumentul suprem că nu pot să refuz să văd Steaua live. Atunci, fotbalul meu era la televizor, pe calculator, mai rar pe stadion. Nu știu însă dacă ți-am spus vreodată, m-am hotărât în momentul în care mi-ai spus că, dacă eu nu vin, vei sta și tu acasă. Și ți-am simțit dezamăgirea ce urma entuziasmului de a vedea un meci de fotbal cu toate simțurile, de aproape, de acolo. Eram încă în epoca în care echipamentul stătea larg pe ei și vedeai măcar un dribling pe repriză, chiar și în România.

Nu mi-am imaginat însă vreun moment că vei lua bilete în peluza rapidistă. Mai fusesem în Giulești, stadionul e la 5 minute de mers de locul copilăriei mele. Unul dintre motivele pentru care, la acel moment, nu îmi plăcea deloc acest club. Toți copiii pe care nu-i suportam, care mă respingeau, care erau prea șmecheri pentru gustul meu, care toceau trotuarele din fața blocului, erau rapidiști. Să vezi șocu’ dracu’ când și soră-mea s-a declarat rapidistă. Recunosc că, acum, îi admir. Nu doar pentru atașamentul lor față de spiritul fără de rezultate, ci și pentru viața pe care o insuflă pasiunea lor. Până la urmă, câți dintre noi putem spune “Suntem peste tot acasă”? Spuneam că mai fusesem în Giulești. La oficială, cu “tanti Mica”, ca invitat al lui “nenea Marian”, căpitan vișiniu și-n “A” și-n “B”. La nivelul gazonului, din cabina de comandă a tabelei electronice, la care și tata a muncit. Doamne cât de vii sunt amintirile de copil! Îmi amintesc un tackle dur chiar în fața mea. Rapid juca cu Inter Sibiu și m-am speriat de sibianul cu ochelari, de contactul tibiilor și de strigătul de durere rapidist. Nu cred că a fost ceva grav, nimic mai mult decât o ciocnire bărbătească. Copil fiind însă, eu mai aveam mulți, mulți ani până la a fi bărbat. Am momente, chiar și acum, când mi-e clar că parchez această stare. Zâmbesc din nou. Și iar o iau pe câmpii, așa că mă întorc.

Nu știu dacă pot, dar acum sigur nu vreau să uit cum ne așteptau pe scaune, cuminți, stegulețe albe. Cum vorbeam în șoaptă pe măsură ce apăreau vecinii noștri de peluză. Cum, atunci când au intrat echipele pe teren, ne-am ridicat în picioare, eu stană de piatră cu steagul în mână, paralizat de frica de a nu fi observat cum habar n-am versurile cântecelor de galerie, înconjurați din toate părțile de o mare de steaguri albe și vișinii care fluturau pe lângă drapelele purtate sub tabelă. Cum am simțit o mână pe umăr și un îndemn, civilizat și hotărât, cu pasiune în ochi, de la vecinul din spate: “Flutură și tu steagul!” L-am fluturat, p**da mă-sii de steag, atașat în așa hal de culorile roș-albastre încât nu am putut simți nimic din frumusețea iubirii pe care câteva mii de oameni au revărsat-o către alte 11 suflete. Atunci când, repede în meci, Rapid a marcat, nimeni n-a fost preocupat să observe cum mi-am prins fața-n palme. Îmi venea să plâng de ciudă. Vecinu cu steagu’ era preocupat să se îmbrățișeze cu cei din jur într-o explozie de bucurie. Vezi tu, mama lui de atașament? Vezi câtă iubire a trecut pe lângă mine pentru că mi-am lipit ochii de atâtea ori de ceea ce credeam eu că reprezintă singura cale de a fi fericit? Probabil că dacă găseam clipul de mai jos la o calitate mai bună se puteau vedea două puncte, unul de-o satisfacție moderată și unul de o dezamăgire cruntă, în valul de entuziasm de la stânga porții lui Tudor.

Îmi mai amintesc doar alte două secvențe, amândouă însă cu tine pe post de om înțelept, de tată cu copilul la meci. Nu știu la care dintre cele două goluri ale Stelei mi-am oprit strigătul în gât. Dacă aș mai fi avut amigdale la vremea aia, presiunea bucuriei le-ar fi expulzat până pe orbită. Pe cea a lui Pluto. Nu mi-am putut însă controla mișcarea de a sări de bucurie. De a mă ridica în picioare. Ar fi fost un spectacol, cred. Poate bun de știri. Cam cum ar fi arătat un proaspăt student urlând de fericire din toți rărunchii și dansând între niște mii de capete plecate într-o liniște mormântală? Cam ca un clown la înmormântarea unui lider mondial. Idee ce îmi naște un zâmbet larg (Florin Yang, te bagi la următoarea? Ne îmbrăcăm în super eroi și rugăm niște prieteni să ne ajute să trecem de securitate; măcar de-o invitație om face rost). Ei bine, presa de a doua zi, atât aia de can-can, cea de miștouri și cea de la ora 5, au fost mai sărace. Ai fost exact cât a fost nevoie de rapid, ferm și puternic. M-ai prins scurt de mâna dreaptă și m-ai tras în jos, astfel că am părut pe deplin și profund șocat de golul încasat, într-un tremur din altă lume, ce putea fi apogeul durerii. Asta pentru cine n-avea deja ochii-n pumni de ciudă și ar fi avut timp să se uite la mine. Mai nimeni, ca să fiu sincer, pentru că nici fermitatea ta nu a reușit să îmi stingă zâmbetul larg din ochi și din inimă. Îmi mai amintesc apoi abia sfârșitul, când mă îndemnai să plecăm mai devreme, să nu ne înghesuim cu valul de tristețe. Știu că stăteam în capul scărilor și nu puteam renunța la ultimele clipe ale unei victorii neașteptate. Ale unei după-amieze de Paști așa cum nu mi-o imaginasem. Cum, totuși, ai insistat să mergem, poate și pentru că știai că voi dansa scările până jos, apoi pe trotuar și pe drum. Nu mai știu, dar cred că am ajuns devreme acasă.

De atunci, am mai primit cadouri frumoase: finala Europa League, meciuri din Champions’, Old Trafford, îndrăgita noastră Formula 1, și nu oriunde, ci la capătul liniei drepte de la Spa, de unde se vedea și urcarea pe Eau Rouge!!! pentru care un mulțumesc cu drag este mult prea puțin. Însă, dragul meu Sorin, cel mai frumos meci din viața mea de până acum a fost acel Rapid – Steaua din Giulești, din 2003. Îți mulțumesc din toată inima și simt să-ți spun că tare dor îmi e de tine. Cred că acum, scriind toate astea, e prima oară când îmi plâng despărțirea de tine, cu lacrimi dragi și calde. Te iubesc, om bun și nevinovat. Mulțumesc pentru cadoul de a te fi cunoscut, e cu adevărat neprețuit.