Scufița Roșie – partea a 2-a

 

[poți citi partea 1 aici]

Pentru că, ce altceva este succesul, decât conștientizarea profundă și colectivă a propriei prezențe?

*

“Mama lor de zgârciți! După ce că se umple lumea de plastic de la plasele lor nenorocite, se mai și rup!” Și ca totul să curgă în același sens, Evei i se împrăștiaseră cumpărăturile exact atunci când trecea pragul apartamentului. “Oare Aamina a venit de la școală? Poate mă ajută” se gândi în timp ce își umplea brațele de avocado, hummus, ouă de prepeliță și alte câteva dintre componentele dietei sale obsedant de sănătoasă. Și a copilului, de altfel, măcar pentru că n-avea de ales. Foamea însă veni pe neașteptate, săgetându-i abdomenul și lansându-se până pe orbita minții. N-avea timp să gătească, va comanda ceva. “Dar Aamina o fi acasă? Să comand pentru amândouă?” Se luptă timp de câteva secunde cu jungla notificărilor din telefon; colecționa mesaje la fel cum înșira și bărbații – cu o naturalețe și o fluiditate nemaiîntâlnite, cu un firesc care făcea evident că nu se putea în niciun fel altfel. Nu în acest univers, nu aici și nu acum. Câteodată însă, simțea că era prea mult. Prea mulți. Și fiecare dintre ei voia ceva. Ba să-i răspundă nu știu cum, ba nu știu când, ba să-i trimită poze, ba să-i spună că-l iubește, ba să fie numai cu el, ba să aibă grijă de el ca și mă-sa, ba… “Da’ mai dați-vă-n… hai rămâi cu mă-ta! Și lăsați-mă să mă hrănesc. Ah, da! Și copila…” Într-un final se hotărî să o strige pentru a vedea dacă e acasă, însă sunetul îi îngheță pe buze. Auzi un strigăt puternic de spaimă din baie și fugi într-acolo, recunoscând vocea Aaminei.

Copila nu își poate opri tremurul. Dacă există Out-of-Body Experiences, atunci înseamnă că așa trebuie să arate. Se vede cum tremură, dar nu se simte. Se simte că îi este frig, al naibii de frig, dar frigul nu este al ei. Este ca un corp străin, ca un extraterestru ciudat deghizat în vase de sânge și nervi pentru a-i împânzi toată ființa și a face ce vrea din ea. Mintea funcționează la capacitate maximă, valul de adrenalină a așezat în ordine toate informațiile, cutie cu cutie, amintire cu amintire, pildă cu pildă și lecție cu lecție. Subiectul “sex” nu fusese niciodată un tabu la ei în familie, Educația ei sexuală începuse din fragedă pruncie, grație și din cauza libertății manifestate opulent de către maică-sa. Avantajul cel mai mare era că știa ce se întâmplă. Știa că era de așteptat să se întâmple. Știa cum ar trebui să se simtă sau, măcar, cum se simțise maică-sa în același loc al vieții ei. Până și la biologie aflau acum colegi de-ai ei că berzele nu aduc copii. Cel mult, de broască. Iar pe ăia, de cele mai multe ori, nu îi aduc, ci îi iau. “Da-mi bag pula în ele de informații și pregătiri!” E plină de sânge, la dracu! E sânge proaspăt, sânge roșu, e un sânge viu, e un șarpe de sânge care se naște din vaginul ei și apoi i se încolăcește de picioare. Un balaur de sânge ucis de un secundar divin, prelingându-și fiecare dintre capete pe gresia ca neaua a băii. Se întoarse în corpul ei trezită de sunetul ușii și apoi se aruncă în brațele mamei ce tocmai intra.

Eva se cuplă instantaneu la Modul Mama. Era ca un buton de panică care mai fusese apăsat doar o singură dată, atunci când Aamina avea aproape un an și nu mai putea respira. Fără a fi fost vreodată vreun șofer pasionat sau eficient, ajunsese cu copila la spital în doar câteva minute. Nu își amintea nimic de pe drum, ar fi putut doar să spere că totul fusese ok. Asta dacă ar fi interesat-o. Modul Mama ducea toată atenția către copil, exclusiv, fără alte opțiuni. Era bine că nu se declanșa mereu, ar fi riscat să ajungă ca Petrică cu lupii. Dar până și aceste gânduri fură parcate automat și își așteptară cuminți rândul pentru a deveni vise în timp ce mama și fata se simțeau una pe cealaltă, în timp ce mama își cuprindea odorul și o alinta, ignorând sângele ce-i colora cămașa albă, ajutând-o ușor, lent și blând, să se dezbrace și să intre sub apa caldă și binefăcătoare a dușului. Eva își îndepărtă o șuviță, reușind să își decoreze fruntea cu seva copilei sale.
– Parcă ai avea o șapcă! râse Aamina, declanșându-le amândurora o explozie de râs viu, liber și firesc.

Mihai tocise bordurile proaspete ce mărgineau strada asfaltată de curând. Marcajele speciale ce indicau apropierea școlii încă mai străluceau a nou în soarele dimineții zilei următoare. Pentru prima oară de când își petrecea timp în preajma școlilor, era acolo la  prima oră. Comparativ cu după-amiaza, era mult mai riscant. Oamenii mai proaspeți, mai agili, mai atenți; mai mulți părinți, conducându-și copiii în drum spre serviciu; ușurința cu care putea fi observat un individ înalt și elegant, pitulându-se după mașini în mijlocul șuvoilui de grabă spre nicăieriul unei noi zi. Astăzi însă, rațiunea nu era cu el. O vreme, se bucurase de un echilibru interior de invidiat. Încă din anul în care descoperise cât de simplu este “să faci deștept și cu atenție ceea ce simți”, lucrurile merseseră ca pe roate, de la sine. Cu doar cinci ani în urmă, împreună cu acceptarea de sine și sentimentul de nepovestit al iubirii pure față de omul din oglindă, făcuse pace între minte și suflet. Războaiele vechi de generații se încheiaseră în el, iar pe câmpiile pârjolite și din fântânile otrăvite se născuse o lume cu totul nouă, de un viu incredibil de firesc. Succesul, în orice domeniu și-ar fi ales, era o consecință de la sine înțeleasă a simplei sale prezențe. Pentru că, ce altceva este succesul, decât conștientizarea profundă și colectivă a propriei prezențe? O prezență care acum observa cu un tremur din ce în ce mai evident apariția icoanei sale vii. Pantalonii ce relevau formele pre-adolescentine se asortau într-un roșu aprins cu hanoracul cu gluga trasă pe frunte, branduit după o proaspătă celebritate din lumea tinerilor. “Look what you have made me do…” Piesa auzită acum câteva zile îi reveni inexplicabil în minte. Mica zână plutea într-o aură magică de viață și frumusețe. Se îneca fără scăpare în inocența ochilor ei, se sufoca ireversibil în drăgălășenia trăsăturilor, prizonier înlănțuit al propriilor porniri și frumuseții divine ce-i stăruia dinainte. Nu anticipă întâlnirea privirilor lor, iar zâmbetul, cald și îmbietor, pe care îl primi în aceeași clipită fu plusul de energie necesar pornirii big-bang-ului din sufletul lui Mihai. Își reveni după câteva minute de stop complet, de moarte absolută a conștiinței. Doar ritmul inimii și al respirației reci, precum și transpirația ce i se prelingea pe la tâmple erau martorii faptului că era încă viu. Putu să își privească degetele cum ating cu o lentoare fermă ecranul telefonului pentru a anula toate planurile de mai târziu. Flacăra gălbuie a aplicației premium tresări sub atingerea arătătorului și deschise portalul spre conversații și plăceri. De dragul onestității, plăceri – atât pentru că era încântat de conversații în sine cât și pentru că stăpânea atât de bine această artă, încât deliciile carnale urmau aproape inevitabil. Urca cu greu malul abrupt și alunecos al gropii de emoții în care fusese azvârlit cu brutalitate de către uraganul purității de mai devreme. Se regăsea încet, fragil, însă suficient cât să își amintească prima ancoră de bază: “Eu nu rănesc copiii.” Știa că are nevoie să refuleze tot pentru a putea merge mai ușor înainte. Pentru a putea să facă măcar și încă un pas, fără povara incredibil de grea ce îi apăsa acum sufletul răvășit. Avea nevoie de o femeie, de o primire caldă și sinceră, nu de una profesională. Nu-i ardea de jocuri și hârjoneli, ci doar de tandrețe, masaj, lentoare, odihnă.

Imaginea ce îl lovi după numai câteva swipe-uri nu putea fi adevărată. Își ciupi o palmă până la sânge pentru a se convinge că nu este doar un vis. Că nu e doar o glumă, extrem de elaborată și infinit de cinică. Era imposibil ca zeița inocentă de mai devreme să aibă un profil aici. Ca și cum ar fi folosit un program de procesare video pentru a-și adăuga vreo 20 ani, copila îl privea șugubăț din ecranul telefonului. Fotografii făcute în natură, fotografii făcute într-o cabană, fotografii îmbrăcată în uniformă de școlăriță. Era prea mult. Mihai se așeză direct pe covorul de frunze ce dormea pe trotuarul rece. Curtea școlii era pustie, blocurile din jur la fel, strada era animată doar de dansul unei frunze rătăcite de suratele ei și purtată de vânt într-o poveste fără de sfârșit. Nu își mai auzea respirația. Nu își simțea mâinile. Nu îi păsa prea tare. Odată cu timpul, inima sa bătu o dată. Și încă o dată. Și tot așa, sângele îi alerga prin corpul vlăguit și porni conversația c-un Super Like. Răspunsul veni repede, iar de acolo la întâlnirea de peste două ore pașii se topiră în marea de dorințe a celor doi.

Aamina n-avea niciun chef să se ducă până la cabană. Dar la cum se simțea, nici de școală n-avea chef. Mama o rugase să vină la laborator cu d-ale gurii, avea de lucru până târziu în noapte și nu voia să plece de acolo. Știa foarte bine că mama nu muncea în tot acest timp. Știa de colegii și prietenii ei cu care făcea experimente până în zori. Nimeni nu putea contesta că lucrau bio, natural, firesc. Doar că plantele intreu în discuție doar metaforic. Sau cel mult sub formă de fum. Ajunse la supermarket în timpul orei de sport, la care oricum avea învoire. Îi era clar, după ce îi ducea mamei tot ce luase în coșulețul roșu, va mai rătăci puțin prin pădure în loc să se întoarcă la ore. Nu departe de cabană, în locul ei secret, un mic luminiș înconjurat de ziduri înalte de ciulini, creșteau cele mai frumoase flori din lume. Fie că era primăvară, vară sau toamnă, explozia de culori din casa ei verde îi reflecta pe deplin frumusețea sufletului de copil. Și da, chiar și iarna, micul brăduț din mijloc mai prindea câte o rătăcită frunză ruginie, parcă pentru a se decora înaintea Crăciunului, într-un contrast pe fondul de nea ce era demn de cele mai mari muzee ale lumii. De cele mai multe ori, natura pictează imagini pe lângă care trecem mult prea ușor. Poate că dacă am plăti în fiecare dimineață, la trezire, câte un bilet de intrare, am observa cu mai mult interes minunățiile ce ni se aștern în cale, zilnic, în muzeul vieții fiecăruia dintre noi. “Doriți pungă?” o trezi din visare vocea de la casa de marcat, unde ajunsese pe nesimțite.

“Domnu’ Alin, Domnu’ Alin!” Vocea stridentă a vecinului de la doi îl zgâria pe timpan ca un piron ruginit ce îi străpungea fiecare circumvoluțiune extenuată după cele mai bine de două zile întregi de efort intens. Nu închisese un ochi, nu mâncase și nu băuse nimic. Nu fusese o misiune neobișnuită, însă nevoia de odihnă nu e adusă decât foarte rar de evenimente neprevăzute. Avea pur și simplu nevoie de un duș, de niște ore bune de somn, de un smoothie făcut în casă și de o tură de parc în alergare. Apoi, o va scoate pe Aamina în oraș. Dacă nu e la cabană, poate vine și Eva. Poate merg la un film. Se pot bucura amândouă de alinarea sa, iar când nu au nevoie de asta, întotdeauna se răsfață. Zâmbi cald în timp ce le văzu pe amândouă aievea în timp ce își amintea cât de frumoase pot fi atunci când se alintă. În timp ce băga cheia în ușă, auzi pașii urcând precipitat treptele și panica din glas: “Domnu’ Alin! Domnule!!”

“Am auzit țipete puternice! Și bufnituri! Și apoi… liniște. De ieri, domne’, nimic. Da’ nimic. Dacă nu te întâlneam, sunam la poliție!” Bărbatul părea extrem de serios și de preocupat, însă privirea sa iscoditoare îl trăda. Probabil cochetase cu autoritățile puțin după război, vârsta și profilul îl recomandau. Pentru Alin însă genul ăsta de pescuit de scară fusese predat încă din școală, iar reflexele se activară fără vreun efort. Îi mulțumi cu o voce caldă, îl bătu ușor și recunoscător pe umăr, îl asigură de convingerea sa că totul este ok și îl rugă încet să îi spună orice, ori de câte ori simte nevoia. Încă o dată, bătrânul se simți ascultat și înțeles. Știa că Alin nu îi spune niciodată nimic folositor la bârfele de cartier, însă de fiecare dată îi oferea în dar încă un an de viață. Simțea că trăiește ori de câte ori tânărul bărbat îi acorda câteva minute. Cele câteva minute în care Alin era în totalitate cu el făceau mai mult decât anii în care restul pensionarilor cu care își făcea veacul discutau cu el, de fiecare dată însă parcă fără să îl vadă, fără să observe ceva peste subiectele de tabloid pe care le punea pe banca din fața blocului. Se întoarse cu o lacrimă de mulțumitre în ochi și începu să coboare treptele în timp ce Alin descuia și intra în casă.

Bătrânul avea dreptate. Liniștea îl îmbrățișa nefiresc, agresiv. Își privi ceasul doar pentru a-și confirma că Aamina ar fi trebuit să fie deja acasă. Eva era probabil la cabană. “Abonatul fata dumneavoastră nu poate fi contactat. Vă rugăm, reveniți.” Și totuși, semnalul pentru mobil se găsește pe toate drumurile – iar copila, în ciuda oricărei așteptări, îl depășea de departe în materie de conștiinciozitate. În plus, telefonul proaspăt căpătat era tratat ca o zeitate ce își primea regulat și fără întârziere ofranda de electroni alternativi, în fiecare seară. Era prima oară când rămăsese fără semnal sau fără baterie. Știa ce fel de telefon îi dăduse. Poate, totuși, o fi cu Eva. Numai de-ar răspunde și ea… Îi lăsa și îi încuraja nevesti-sii toată libertatea pe care și-o dorea. Pentru el, fericirea omului nu se lega direct de o persoană, fie el sau altcineva. Iubind-o, tot ce își dorea era să o vadă fericită, într-o manifestare profundă a celui mai simplu și pur egoism. Iubindu-se, nu ar fi făcut nimic ca să își schimbe firescul, așa cum se producea el, în fiecare clipă. Își dorea același lucru și pentru ea. Încetase cu ani în urmă să mai încerce sau chiar să aștepte schimări, atât la el cât și la celălalt. Viața era mult mai ușoară și mai frumoasă observând transformările fiecăruia și îmbrățișându-le, decât încercând să o aducă pe făgașuri săpate cu multă trudă și puțin spre deloc sens. Eva era un spirit liber, el așa o îndrăgise, așa o iubea și așa o respecta. Colegii lui, cei față de care nimic nu putea fi ascuns, își opriseră miștourile și sfaturile după ce îl văzură zâmbind din inimă, în fiecare zi. Viața nu e așa cum știu eu, unii sau alții. Doar e. Zâmbi din nou către pacea din sufletul său în timp ce deschise ușa de la  baie. Urmele de sânge șterse fără pricepere și în grabă îi declanșară toate mecanismele profesionale. Oboseala dispăru, adrenalina îi inundă venele și mintea începu să funcționeze pe frecvențe îndelung antrenate. După ce își luă tot echipementul de care ar fi putut avea nevoie, plecă spre cabană, cu oprire la școală. Poate se vor întâlni pe drum și se va fi înșelat în îngrijorarea lui.

Copila se lovi la mână atunci când ușa cabanei, de obicei descuiată, opuse rezistență. “Mama nu o încuie decât atunci când vrea să fie singură…” Simți revolta cum îi creștea și îi urca din piept. Înainte ca frustrarea să trezească pădurea adormită, se auzi zăvorul și în spatele ușii deschise văzu o figură cunoscută. Parcă… da, da, el e! E fix tipul de dimineață de la școală. Deja au aflat că a chiulit? Și dacă da, ăsta cine mai e? Părinte, profesor, inspector, paznic? Misterul îl lămuri apoi chiar el, prezentându-se cu o voce blândă ca fiind un coleg de experimente al Evei. “Încă un coleg… Pana mea, mamă, ai început să ți-o tragi cu părinții colegilor mei?!” Scârbos! Ciudat de incitant însă. Cum oare putea să simtă că e și puțin mândră de maică-sa?! El continuă să o liniștească, bălmăjind ceva despre o expunere a maică-sii la nuș’ ce substanță care creează somnolență, cum că acum s-a întins puțin, iar el îi poate ține companie până când se trezește Eva. Copila începuse o cursă accelerată în cel mai puternic carusel al emoțiilor din existența ei de până atunci și dintotdeauna. Cele 5 minute ale conversației se transformară în veacuri de timp dizolvat în marea de senzații a Aaminei. Nu putea înțelege cum disconfortul fizic care o însoțea încă de la episodul din baie de ieri se putea transforma în ceva plăcut. Cum se putea îmbina cu o căldură ce se intensifica de la secundă la secundă, transformându-se într-o minge de foc și gheață care îi urca ușor spre abdomen, doar pentru a-i ajunge în inimă și apoi a se difuza în tot corpul. Nu putea pricepe cum se simțea hipnotizată de pieptul puternic și masculin acoperit al bărbatului din fața ei, cum îi putea remarca detaliile perfecte ale figurii, cum se putea lăsa fascinată de dantura de un alb nemaiîntâlnit, care transmitea forță și invincibilitate, cum se pierdea în ochii lui de un albastru infinit, în care s-ar fi putut oricând refugia, până la moartea lumii și chiar și după. Vorbea fără control, ea nu se auzea, nu se mai vedea, era mistuită complet de propriile trăiri și gânduri noi, necunoscute și multe, foarte multe. Armate de senzații, emoții și raționamente se înfruntau pe plaiurile sufletului și minții ei, aruncând-o ca pe o bilă arzând din catapultă în catapultă, din zid în zid, alternând lansările și aterizările dure cu liniștea și maiestuozitatea zborului. Bărbatul o asculta atent, îl vedea cum își mișca imperceptibil vârfurile urechilor atunci când ea vorbea, într-o mișcare ce îi trăda originea animală din fiecare spirală de ADN. “Doamne, cum mă ascultă! Cum mă privește! Cum îmi zâbește! Doamne, câtă forță, cum m-ar putea îmbrățișa, cum m-ar putea alina, cum m-aș puea odihni în brațele sale, să-i simt pieptul, să-mi prind degetele în părul lui, să-i simt buzele cum mă gustă, cum mă devorează…”

Eva fusese deja acolo. Fusese prezentă complet în cea mai intensă experiență a vieții sale. Dacă ar fi durat o secundă în plus, i-ar fi fost poate fatală. Acum se trezea lent din leșinul provocat de avalanșa de orgasme care o loviseră pentru a auzi voci din camera mare. Bărbatul acela care… Bărbatul acela fără de cuvinte. Nu putea să îl eticheteze, să îi găsească o cutie și să îl pună în ea. Se simțea devorată de pasiunea lui, o durea fiecare părticică a corpului, fusese posedată ca niciodată și niciodată acesta era veșnic. Știa că în tot timpul din lume, nimeni, nicăieri, nu trăise și nu va mai trăi vreodată ceea ce i se întâmplase ei. Dacă viața ei o dusese să simtă fericirea absolută aproape în fiecare zi, din orice, de la un zâmbet la o frunză, de la un bărbat la iubirea sentimentului de mamă, minutele în care acest Om apăruse la ușă, o îmbrățișase, o sărutase și o posedase, tandru, blând, puternic, animalic, drăgăstos, sportiv, lent, exploziv, totul și toate în același timp, într-o îngemănare multi-dimensională de corpuri, ritmuri și senzații, ei bine, acele minute, fuseseră totul, dintotdeauna. De un firesc pe care nu l-a putut concepe vreodată, fără gânduri, fără așteptări, fără planuri. Îi explodase mintea și sufletul, i le luase-n palmă, i le sărutase, i le posedase, iar acum i le dăduse înapoi. Auzea tonul Aaminei și își simți propriul discurs de predare în fața unui bărbat. Se auzi cum emite acele semnale subtile care atrag irezistibil, se înfioră și vru să se ridice pentru a merge la ei. Cu un geamăt răgușit și aproape mut, realiză că nu se poate încă mișca de epuizare.

Aamina se scutură imperceptibil atunci când un fior rece urcă rapid pe spate, până la ceafă. I se făcu brusc frig, foarte frig, și se urcă pe capea, ghemuită. Simțea să meargă până în colț, să aibă peretele în spate, să se simtă ocrotită. Își trase hanoracul peste picioarele strânse sub ea și își puse gluga pe cap. Mâinile îi erau sloi, așa că le scoase de pe mâneci și le lipi de trup, sub hanorac. Căldura inimii o ajuta să se mai încălzească. Începu să respire adânc, calm și lent, încercând să scadă viteza cu care gândurile și simțirile îi circulau prin suflet. Se regăsi în ochii bărbatului, îi văzu fizionomia mai bine și conștientiză din nou forța sa incredibilă și sexualitatea care îi evada prin toți porii. Deși ochii îi erau blânzi, perciunii lungi și barba bine crescută îi dădea un aspect sălbatic, oarecum fioros. Își aminti de recenta ei slăbiciune fizică și, pentru prima dată, se simți vulnerabilă. Se ghemui și mai mult în colțul canapelei, cu spatele la perete și hanoracul cuprinzând-o. Părea o statuie veche, sculptată perfect și acoperită cu o pânză fină de mătase roșie pentru a fi ferită de vulgaritatea timpului și-a prafului. Mihai o văzu că s-a speriat, și regretă. Simțea, acum, cea mai pură iubire pentru această ființă perfectă. Vedea, pentru prima oară în viață, o copilă fix așa cum era: frumoasă, inocentă, drăgăstoasă, jucăușă. Și-ar fi dorit tare mult să o îmbrățișeze, să o strângă la piept și să o sărute. Pe frunte. Ca pe fata lui. Pentru prima dată în viață, nu simțea vreo atracție sexuală față de o copilă, ci doar o iubire simplă. Pură și simplă, autentică. Nu știa ce se întâmplase mai devreme cu Eva. Nu încerca nici măcar să își explice. Era clar însă că viața lui, de acum, s-a schimbat. Simțea să urle de fericire mângâindu-și inima eliberată de povara tuturor acestor ani. Făcu un pas spre copilă, cu mâinile deschise și îmbrățișarea-n suflet. Eva nu mai auzea nimic. De la sunetul scos de canapeaua veche și greu încercată, semn că cineva s-a așezat, era liniște de câteva minute. “Dacă l-a sedus? Dacă el a tras-o pe canapea? Dacă ea încearcă să scape, dar el e prea puternic? Uită-te la mine cum sunt… Trebuie să o ajut, are nevoie de mine!” Cu un efort din altă lume, se trase spre marginea patului și scoase un țipăt scurt și gutural atunci când atinse, brusc, podeaua. Aamina tresări la auzul mamei sale și ridică ochii ca să îl observe pe Mihai cum înaintează ușor spre ea, cu brațele deschise. Panica îi umplu plămânii și dădu viață acelei icoane de o roșie goliciune și inocență ce părea a fi venerată de șamanii din alte vremuri. Strigătul ei acoperi sunetul ușii de la intrare care se lovi brusc de perete.

Alin a ajuns în cadrul ușii și privește înăuntru. Înainte ca viitura de emoții care se prăvălește peste el din cabană, împreună cu cele aduse și acum în bagajul lui de-o viață să-l doboare, scoate arma și trage un sigur foc. Și totul, toată povestea și focul, toate astea și tot ceea ce mai știi să fie vreodată, doar într-o singură clipă. Acum.

Sfârșit