Viața E O Casă Vie

 

Îmi scriu mie. La fel ca în fiecare zi în care apăs măcar o tastă sau pun pixul pe hârtie. Îmi place să scriu și să citesc atât de mult, încât o fac ori de câte ori am ocazia, indiferent în câte forme mă ascult sau mă citesc, indiferent dacă sunt conștient de asta sau nu. De fiecare dată când scriu așa, adevărul iese ușor și lin. Mi-a fost greu să fac asta până săptămâna trecută. Am avut nevoie mereu de boost-uri de curaj sau de perioade inspirate. Extrem de critic cu fondul și cu forma scrierilor mele, încercam de multe ori să mă pun în poziția unui cititor necunoscut, să văd ce-ar înțelege. În poziția unui critic literar, al unui îndreptar gramatical. Acum, e mai ușor – complet neașteptat, săptămâna trecută mi-a adus un cadou imens. Pentru prima dată în viața mea, am aruncat în foc toate standardele după care m-am judecat atâția ani. Poate s-or forma altele și le-oi arde și pe alea. Poate mă voi împrieteni cu ele. Habar n-am. Nici nu vreau să-mi bat capul prea tare, underthinking-ul îmi prinde tare bine. Ce știu e că acum sunt ok să scriu ce-mi vine în cap, de dragul scrisului și al gândului, de dragul meu, în toate manifestările mele.

Iar dimineață mă gândeam la viață ca la o casă. De fapt, ca la un curs practic de construcții, desfășurat pe o parcelă mică de teren. Să zicem că ajung la o parcelă și am o amprentă clară în care am casa de construit. Am la dispoziție toate materialele și uneltele de care am nevoie, însă niciun manual. Pur și simplu asta e ipoteza, nu-mi bat capul dacă e corectă sau nu, doar o observ și o conștientizez.

La început, părinți vin și îmi povestesc cum se construiește casa, dar mie nu-mi place cum au construit-o pe a lor. E și normal, sunt alte vremuri, alte gusturi – nimic rău în asta. Totuși, fără să mă întrebe, îmi construiesc fundația. Mă revolt și-mi bag p**a în parentingul lor. Eu o să fac altfel cu ai mei. Right :).

Apoi, vin o grămadă de prieteni și îmi spun și ei cum “ar fi mișto”, ba chiar pun mâna să “mă ajute”. Din nou, nimic rău în asta. De ce m-aș supăra pe cineva care vrea să muncească la cărămizi în jurul meu? E adevărat, fiecare are propriul său “bine”, “plăcut”, “mișto”. Fiecare dintre prieteni, profesori, părinți ar construi casa în care ar sta ei. În cele mai bune cazuri, construiesc casa în care cred ei că mi-ar prinde mie bine să stau. Le dau și lor peste nas, să-și vadă de treaba lor. Ce, eu fac la fel?! Chiar, fac? Era retoric :). Știu că fac.

Buuuun. Acum, se ia un copil-adolescent-tânăr-adult cu o inteligență remarcabilă (știu asta pentru că a fost remarcată) și cu un orgoliu cel puțin la fel de remarcabil (pe care l-am remarcat și eu lol). Orgoliu care, după ce se hrănește bine din inteligență, nu numai că o ascunde, ci o și domină. Acest om, eu în cazul de față, respinge sfaturile. Eu știu mai bine, ce pana mea vă băgați voi în casa pe care o construiesc eu?

Inteligența nu e întotdeauna bună. Prostul absolut are marele avantaj că, neștiind absolut nimic  dinainte, experimentează din plin fiecare moment al vieții sale. Recunosc că tind spre asta :). Dar o las pentru alt post, altă dată.

Și mă apuc de treabă la casă. Habar n-am cum se face, da’ dacă recunosc par prost. După propriile standarde, încă nearse. Mă zbat, mă documentez, mă stresez, construiesc pereți înclinați. Sunt cei mai frumoși pereți din lume până când se prăbușesc. Fac alții, la o cotă bună dar la alta greșită. După o vreme, atunci când mă sprijin pe ei, se dărâmă și ăștia. Mă apuc iar, iar, iar și iar. Mă mai trezesc într-o cameră la care am uitat să pun ușa, urlu și protestez c-am fost întemnițat, și uite tot așa mă zbat dintr-un zid într-altul ori de câte ori uit că eu am construit pereții și că tot eu îi pot da jos. Pentru că e absolut natural să se întâmple așa. Natura a exersat milioane de ani pentru a aduce lucrurile aici, și tot e departe de a fi ceva perfect. Nicio casă nu se construiește perfect de la început. Mă gândesc acum la celebra replică atribuită lui Edison, care spunea că nu a eșuat de 2000 ori în construcția primului bec, ci că a găsit 2000 feluri în care nu se face un bec.

Aș putea să stau într-o casă cu pereți strâmbi timp de 30 ani, acoperind în fiecare an găurile din acoperiș. Prietenul meu de la munte poate să facă asta, fără să înțeleagă de ce eu refuz. Pentru că nu, în pana mea, n-aș putea. Că dacă aș fi putut, aș fi stat. Frustrarea a dărâmat de fiecare dată pereții cu multă violență și suferință.

Aș putea să continui să caut perfecțiunea, să muncesc în orb și în disperare, să măsor fiecare cotă, să caut meșteri mari, calfe și zidari care să îmi construiască casa în locul meu. Am încercat și asta, dar metafora Anei zidită nu e o metaforă – casa fără suflet se prăbușește, nimeni nu o poate construi în locul meu. Mi-am luat la cărămizi în cap de la toate prăbușirile astea de mi-a ajuns. Nu mai vreau, oricât de comod pare.

Aș putea să renunț și să-mi pun un cort în mijlocul parcelei. Am făcut asta o vreme, cortul încă mai e acolo și îmi petrec multe nopți în el. E romantic, e cu acces la stele si la aer curat, e simpatic. Încap și copii în el, și e frumos. Câteodată însă, comoditatea vârstei îmi cere o baie, un duș, o saltea mai confortabilă, mai multă căldură pentru copii. Iar cortul, după ce mă odihnește, îmi aduce plictiseala.

Plictiseala însă e bună. Mie îmi produce chef de pus cărămizi. Fundația de la ai mei părinți e tot acolo. Iar atunci când simt asta, mai fac câte-o cameră, stau în ea, o decorez, chem oameni frumoși înăuntru. Mai fac și alte camere, în funcție de cum curg planurile în sufletul meu. Când se termină parcela și nu mai e spațiu, mai dărâm câte un perete, fac o altă cameră care îmi place mai mult. Nu mai îmi este atât de frică de pereții care cad. Știu că sunt capabil să îi construiesc la loc. De curând, am început chiar eu să dărâm o parte dintre ei.

Și știi ce am realizat fix acum? Că atunci când m-am întins pe jos, pe podea, cu ochii la cer și spatele lipit de pământ, cu căldura soarelui intrându-mi prin pleoape și prin fiecare por, am văzut cum casa mea e vie. Cum se construiește singură. Cum pereții se ridică doar atunci când mă gândesc cu drag la ei, din toată inima.

Casa vieții e vie. D-aia e perfectă și fără de timp. Pereții se clădesc și se dau la o parte singuri, doar cu mângâieri. N-am știut asta până acum. Până fix ACUM.