Împăcat, Firesc și Imperfect

 

Am doi copii, o fată și-un băiat. Fata are puțin peste șase ani astăzi, deci ori de câte ori voi exprima păreri asupra copiilor mai mari mă voi da deștept. De fapt, ori de câte ori mă voi apuca să dau sfaturi sau să-mi dau cu părerea despre diferite situații, mă voi da deștept. Foarte probabil, de altfel, e un relfex de mult exersat.

Voi încerca însă doar să povestesc, din ceea ce am trăit, am simțit și am înțeles împreună cu copiii mei. Iar asta după ce am întrebat-o pe fata mea, sub următorul dialog, în timp ce se relaxa în cadă:

– Tati, tu crezi că sunt un tată perfect?
– Nu, a răspuns ea.
– Și ai schimba ceva la cum sunt, la cum mă port cu tine, la cum suntem și cum am fost noi doi împreună?
– Nu! a răspuns categoric, în ciuda fricii mele imense, alimentată doar o clipită mai târziu cu o încredere pe care-am așteptat-o de la începutul timpului.
– Și crezi că dacă povestesc, îi va putea ajuta pe cei care citesc?
– Da!

Ieșind din baie, închizând ușa, am auzit “Tati, te iubesc!”, pentru a doua oară în șase ani. Ochii mei umezi au privit-o în suflet: “Și eu te iubesc, mult de tot”.

Așa că voi începe să povestesc. Ce și când, om vedea. Dacă va plăcea sau nu, dacă va fi folositor sau nu, vom vedea.

Pentru că, până la urmă, cam așa e toată viața: Om trăi și om vedea. Acum, asta e.

Mă simt recunoscător.