Capra cu trei iezi

 

Dragul meu C,

Știu că am vorbit că povestea asta e pentru copii, atunci când cresc. Și că o să o pun pe site cu o restricție de vârstă. Dar m-am gândit să impac și capra, aici de față, și varza, adică aplecarea mea spre a proteja sufletele încă nedezvoltate. Îți aduci, cred, aminte, discuția noastră referitoare la relaxarea inspirată în prezența (propriilor) copii. Cam acolo sunt și acum: relaxat total în zona de adulți, relaxat cu punct de sprijin pt copii. Daca e cineva care dorește lămuriri, cu drag, la o cafea. Așadar, iată Capra cu Trei Iezi, versiunea modernă:

Capra cu trei iezi

– Să-mi bag pula-n ea de viață! strigă Maria în timp ce trântea violent ușa de la intrare și își arunca zgomotos pe gresie pantofii cu tocuri cui. Răzvan, Florin și Cristi o priviră scurt prin norul de fum, apoi se uitară unii la alții și izbucniră intr-un râs violent.
– Da! Vă doare-n pulă! Toată ziua o frecați la rece, în timp ce eu trebuie să suport toți libidinoșii și impotenții nefutuți din orașul ăsta mare! Și asta ca să aveți voi ce băga în gură!
– Normal! Ce, doar tu să bagi mereu în gură?! hototi Cristi cu mitocănie, în timp ce ceilalți îi țineau isonul. Hai, vino la băiatul tău, continuă el, observându-și propria nesiguranță iar apoi deschizându-și brațele pentru a primi făptura firavă, de o frumusețe orbitoare, mult prea obosită după o zi infernală și un ultim acces de furie.

Fata se apropie cu pași mici și se prăbuși pe canapea în brațele bărbatului, suspinând ușor, în timp ce acesta o mângâia încet pe păr. Ceilalți doi se apropiară la rândul lor și, cu multă blânețe, îi oferiră toată iubirea lor. După o oră de băi fierbinți, masaje, cremuieli si răsfăț fizic, adormiră toți patru, îmbrățișați, în singurul pat al casei lor.

Maria avu un vis minunat. Se făcea că era mamă, iar băieții erau feciorii ei. Nu era o diferență prea mare față de realitate; cei trei trăiau acum din procentul încasat de la ea. Cinstit, totuși, din moment ce, doar ei știind cum, reușeau să îi asigure clienți de cea mai înaltă condiție, iar siguranța, discreția și eleganța au fost mereu alături de ea. Totuși, viața de escortă era rece, un paravan de gheață care acoperea toată goliciunea durerii sufletului ei de copil respins. Ce tată frumos a avut! Distins, cult, cu o carieră de succes și un corp de Adonis! La fel ca și clienții ei, avea tot ce-i trebuia. Mai puțin iubirea de sine și timpul pentru familia lui. Dacă măcar ar fi lăsat-o să-l iubească, măcar puțin… Imaginea tatălui dispăru încet într-un nor de ceață și apăru apoi o poieniță ca-n povești. Ah, da! Era mamă și se ducea acasă la copiii ei, încărcată cu provizii: frunze de salată proaspătă și stufoasă, irezistibilă, cu o bucățică uitată într-un colț de buză,  mărturie a poftei nestăvilite de sănătate a corpului ei; lapte proaspăt, adus de colegul cu fermă la țară în recipiente vechi, din sticlă, ținut cu grijă la piept, ca să nu se verse; sare și mălai, cumpărate încă de dimineață de la magazinul de jos, ascunse bine în rucsac, numai bune pentru o mămăliguță ușoară de seară. Plus un buchet de flori, abia strecurat pe sub un braț, pentru o casă mai vie și mai proaspătă. Ajunsă acasă, atinse cu greu butonul soneriei. Cei trei copii explodară de fericire la auzul glasului ce le cerea să deschidă ușa, iar apoi aproape o doborâră pe femeia încărcată de provizii și iubire maternă.

Băieți dormeau împreună cu Maria într-un amestec liniștit de Marocco. Florin își lipi mai bine trupul de cel al iubitei lui, într-o îmbrățișare aproape primară, în timp ce se lăsa legănat de brațele de vis ale mamei sale. După o zi întreagă de inspirație și ceai verde în compania fraților sai, întotdeauna avea un somn adânc și liniștit. Brusc însă, se simți ridicat și alarmat. Imaginea desfigurată de furie a tatălui său îl luă prin surprindere și se strânse instinctiv pentru a-și feri capul de lovituri. În somn, o strânse pe Maria de braț, aceasta scâncind ușor. Mama sa plângea și implora, cu el în brațe. Îi cerea lui ajutorul, iar acum, visul îl dusese în adolescență. Imaginile se mișcau rapid și confuz. Avea șaisprezece ani și deja ziua era pe stradă. Se descurca de bani, pe care îi strângea într-o cutie de pantofi pitită la ghenă. Era șansa mamei lui la o altă viață. Și din nou fast forward. Mama murise, de tata nu mai știa nimic. Mama plecase din lumea asta înainte să apuce să plece de acasa. Se dusese înfricoșată și tristă, la fel ca mama ei înainte și bunica lor cu multă vreme în urmă. Banii… îi cheltuise într-o singura zi pe curve, băutură și iarbă. Nu înțelesese nimic din asta. Rămăsese doar cu un gust amar și cu un sentiment de lipsă, împreună cu o convingere de putere, care l-au ținut pe străzi încă de atunci, transformându-l într-un “băiat descurcăreț”. Peisajul se schimbă din nou. Era acum la grădiniță, ascunzându-și lacrimile de dor de mama. La groapa cu nisip, un băiețel, de aceeași vârstă cu el, cu aceiași ochi albaștri si păr blond ca spicul și cârlionțat ca valurile, stătea singur, ștergându-și o lacrimă. Pentru o clipă, se simți ca într-o oglindă magică, iar tentația de a se atinge pe sine, de a trece de geamul oglinzii, îl absorbi instantaneu. Așa îl cunoscuse pe Răzvan, iar de atunci fură nedespărțiți. Poveștile lor erau aproape identice, fizic semănau incredibil, astfel că toți îi credeau gemeni. Iar ei nu aveau niciun motiv să contrazică pe cineva. În fond, de ce și-ar fi bătut capul… Cristi apăruse în peisaj mai târziu, în aceeași seară cu Maria. Amândoi în barul acela întunecat și plin de fum, denumit pe nedrept cafenea. Nu văzuse în toată existența lui de bodegă amărâtă nici măcar o fărâmă de zaț. A fost ciudat când masa lor s-a luminat. Începătorii ar fi putut crede că sunt subiectul unei povești SF cu răpiri extraterestre. Maria radia de tinerețe, de feminitate, de bucurie, de viață pură. Maria era marea cu valurile ei, pământul cu roadele lui. La soare te puteai uita, însă la dânsa, ba. Proaspăt angajată pentru a face rost de bani pentru școala de actorie, le adusese apă, ceai verde și omletă cu bacon. Parcă. Se oprise brusc, înmărmurită, cu sângele părăsindu-i fața și inima batând nebunește, cu privirea fixată pe figurile lor. Când a reușit să vorbească, le-a lăsat comanda, le-a oferit scuze și le-a spus, pierdută, că nu credea că-și va mai revedea tatăl. Dublat. Aceiași ochi seducători, același trup zvelt și bine făcut, aceeași energie a bărbatului de succes. Cristi era la bar și o privea cu o dragoste frățească in ochi, între două cocktailuri cu filtru. Restul e istorie, acum blurată de vis. Maria e din nou mama, și-l tine la piept cu toată iubirea din lume. În pat, Florin strânge ușor un sân între buze, și zâmbește. (Dragul meu, tocmai mi-am dat seama de ce mi-e mereu foame. Am nevoie de-o vorbă cu mama. Dar asta e pentru altă scrisoare 🙂 ).

Fusese o zi tare bună. Toate ieșiseră de la sine, fusese suficient să răspundă la telefon de câteva ori. Împreună cu Răzvan, reușeau mereu să descurce lucrurile complicate pe care le plănuia Cristi. Acesta era cel mai tânăr dintre ei, firav și timid până la invizibil, însă creativ și extrem de energic. El era designerul, pictorul, arhitectul, iar Florin și Răzvan “the do-ers” care reușeau să facă proiectele sale fanteziste să se întâmple până în cel mai mic detaliu. Ceea ce punea însă la îndemână pentru cei doi povara conștientizării surselor de venit ale micii familii atipice. Pentru Răzvan, lucrurile funcționau ok. Orice lucru, orice ok. Avusese șansa să descopere într-una dintre excursiile sale solitare, în locuri liniștite cu sol umed și întunecat, un motto care-l absolvise de păcatele tuturor și oricărei religii: “Viața nu are nicio importanță, prin simplul fapt că în viață totul este important, iar viața este importantă prin simpla sa existență”. Sau “Life is meaningless, for only that life is the only meaning of itself”. Părea inteligent spunând asta în cercuri largi, și se amuza terbil la întâlnirea unor priviri confuze care îl aprobau doar pentru a scăpa de povara ascultării explicației. La Florin, reflexele moralității nu decedaseră pe drumul către psihopatie. Sau spre iluminare, în funcție de perspectivă. Conflictul între iubirea frățească, dragostea carnală și managementul activității Mariei era subtil, ascuns, mocnit și se manifesta rar și extrem de fin. Era butonul său de deconectare, pe care eu-l educat îl apăsa din când în când, cu pofte de băuturi fine, de dulcegării odioase, de gâdilare a ego-ului sau orice era la îndemână. Cu toate astea, reușise să doarmă liniștit până dimineață, împreună cu ceilalți trei.

Dimineața începea în casa lor cu miros de cafea și muzică în surdină. Aproape invariabil, Enya. Maria insista să adauge cafelei de dimineață o energie liniștită. Avea nevoie de momentele ei de singurătate, de tabieturile ei și de spațiul cu gândurile și emoțiile ei. Avea nevoie de lacrimile ei lângă ibricul pus pe foc, de îmbrățișarea propriei ființe lângă fructele puse în blender, de dorul de mama și de tata lângă feliile de pâine neagră aburinde din toaster, de emoția iubirii necondiționate și neatașate din pieptul ei lângă florile așezate cu drag în mijlocul mesei. Apoi, după un timp luat pe îndelete pentru răsfățul propriului trup, energizată, parfumată, împlinită, împreună cu toată fericirea, tristețea, durerea și satisfacțiile ei, cu blândețea mamelor și cu ochii amantelor îndrăgostite, îi trezea pe cei trei crai pentru micul dejun. Ziua aceea fu la fel. Conștientizară Adiemus, cafeaua cu cocos, aroma fina YSL și atingerea delicată lângă vocea de catifea care îi invita la masă.

Micul dejun fu vesel, la fel ca în fiecare zi. Notele șugubețe ale hohotelor de râs zburau prin fereastra larg deschisă a bucătăriei până la colțul micii alei din centrul orașului, lovindu-se de pietrele reci ale vechii biserici fortificate. La parter, în spatele vitraliilor afumate, episcopul își ordona mâncarea în farfurie sub imperiul avalanșei de gânduri și senzații ce-l năpădeau încă de după slujba de dimineață. Despre durerea sexului fără iubire, despre goliciunea sufletească a sexului sportiv, despre mahmureala emoțională de după. Acum, cartofii erau vii, erau goi și erau veseli. Bărbați, femei, bărbați și femei, bărbați și bărbați, femei, femei și iar femei, din ce în ce mai vii, se mișcau din ce în ce mai abrupt, parcă toți în același ritm, în aceeași voce, în aceleași strigăte și interjecții orgasmice pe care și le surprinse acum în propriul laringe, urlând din tot corpul până la tremurul geamurilor groase și colorate și panica bucătăresei care alergă într-un suflet.
– Doamne Dumnezeule! Sunteți bine, părinte?! Ce s-a întâmplat? Ați pățit ceva? Întrebările veneau val după val, înecând bărbatul prăbușit cu capul pe masă în propriile lacrimi. Îi făcu un semn scurt din mână cum că totul e în regulă. Apoi încă unul, să plece. Încă o dată, mai amplu, mai tare, mai violent, până îi auzi pașii de cealaltă parte a ușii. Mai tare… Iar e tare. Și e ud, tot, peste tot. Cu lacrimi, cu sudoare, cu viață.

Obsedat de corectitudine și moralitate. Așa se face. Așa se zice. Așa se cuvine. Cumva, trecuse prin voalul de cutumă și tradiție, căutând și găsind cauzele, rădăcina sănătoasă a acestora, fără a putea însă să emigreze din patria lui “corect”. “La dracu’, până și la cetățenie poți renunța!”. Își surprinse un zâmbet în fața imaginii episcopului îmbuibat în propriile-i lichide, invocând numele necuratului în casa domnului. Hohotul de râs îi răsună în tavanul înalt de piatră și apoi se prăvăli pentru a-l cufunda la loc în plâns, cu capul pe masa din lemn masiv. “Ce pula mea îmi trebuie mie să fiu atât de corect?!”. Urla și se sperie de propria voce. De propria înfățișare. Trebuie să fie un vis. Clar că e un vis, altfel nimeni nu se poate vedea așa, în mărime naturală, identic, chiar în față. Și era Dumnezeul propriului vis. Dacă tot ne futem în ea de corectitudine… Cu un simplu gest de palmă trimise imaginea pe ecranul următor. Acum se vedea copil. “Fantomele bisericilor trecute”, râse în gând până în clipa scurtă în care o durere îl îngenunchie. Era un covrig prăbușit pe terenul de handbal din beton al liceului. Bebe încă îl privea. Aștepta să vadă dacă se ridică. Dacă-i mai fute una-n stomac. “Fii deștept. N-are sens. Doar o să te doară mai tare. Râsetele lor nu dor, oricum sunt niște idioți egoiști care nu înțeleg nimic. Stai acolo și o să discutați voi la teză. Așa o să-i placă treiul… Și-o să mai discutați după. După facultate. La reuniunea de zece ani. Mai ales la aia de douăzeci. Că doar banii lu’ mă-sa n-o să țină mereu, boul îi cheltuie cu toate curvele prin cluburi. Bine, dar Ana nu e curvă… Pe ea chiar o iubesc. Ea nu merită așa ceva.” Ana nici nu știa că el există. Nici nu te puteai supăra pe ea, era doar un copil ușor de impresionat. Un copil care crescuse, frumoasă, cu sânii înmuguriți pe sub bluzele aparent nevinovat deschise prea mult, cu picioarele de gazelă aliniate perfect pentru a sublinia gleznele divine, cu ochii și cu părul în bucle care-i veneau în valuri peste privirea sfredelitoare. Crescuse suficient cât instinctul să-i spună că e femeie. Că e și femeie, și că are nevoie de un bărbat. Unul puternic, suficient de puternic pentru a-i oferi sentimentul de siguranță. Pentru că, până la urmă, ce vor femeile, dacă nu să fie plutite pe aripi de vânt? Cu conștiența că pot oricând să zboare prin propriile forte, doar că aleg să nu o facă. Cu această putere a vieții ce le izvorăște din pântec. Ana nu era singura. Prima oară se îndrăgostise la grădiniță. În fiecare an, o nouă iubire. Mereu tăcute. În clasa a patra reușise să articuleze un “I love you” anemic, undeva într-un parc. Apoi fugise de cele îndrăznețe, care-l sărutau ușor, din proprie inițiativă, cu candoare fecioarelor de doisprezece-treisprezece ani. În fiecare an, alta, și alta, și alta, însă mereu aceleași. Pe care nemernicii veneau și i le furau de sub nas. Cu vrăjeală, replici de agățat de tot rahatul, bani, minciuni, mașini, haine scumpe, cluburi și găști de șmecheri. Se lipise și el de unul dintre aceste grupuri, convins că-i cool și că a luat jackpot-ul. Avusese nevoie de douăzeci și mai bine de ani ca să se prindă că fusese balastul grupului. Poate unii îl apreciau, cine știe? Acum nu mai contează. Nimic din toate astea nu mai contează. În clasa a unsprezecea descoperise singur niște cărți mai vechi. Noroc că nimeni nu-i dădea prea mare atenție atâta timp cât ajungea devreme acasă și cu notele-n tavan. Cărțile erau de psihologie cu spiritualitate: Iubire, energie, tantra. Brusc, viața toată se schimbase, pentru că acum era, pentru prima oară în viață, Ales. Ales să ajute oamenii, să-i facă să înțeleagă, să-i facă să vadă. Jurământul de castitate în fața propriului tribunal de gânduri și emoții fu trivial în raport cu sentimentul de împlinire a scopului pe acest pământ și de respect față de energia primordială pe care-l avea. Facultatea de teologie fu pasul firesc, la fel cum firesc i se întâmplă toată viața sa de după acel macaz. Nu îmbrățișase niciodată supunerea din frică de mânia divină, iar asta fusese ceva destul de greu de administrat în cariera sa. Noroc că era înzestrat într-adevăr cu o inteligență suficientă și suficient de direcționată pentru a putea vedea situații, conexiuni și pârghii, astfel că din Părintele Lupu ajunsese repede și ușor Episcopul Abidan.

Astăzi, era capăt de linie. Viteza vieții sale a fost atât de mare încât venise cu totul peste el, cu toată încărcătura ei. Îl dărâmase complet, nu mai putea, simțea că nu respiră, că e gol, că a ejaculat tone, vagoane de emoții și resentimente. Visul parcă se desfășura în continuare atunci când căută online ceva discret și curat. Atunci când se opri din browsing la întâlnirea acelei priviri. Care îl atinse direct în sunetul de la celălalt capăt al liniei, în vocea care îl programă peste două ore la hotelul de lux aflat în vârful dealului vecin, chiar lângă șantier.

– Golanilor, eu în două ore fac bani! Voi ce planuri aveți? zise Maria în timp ce punea mărul mușcat înapoi la încărcat. Firul de la încărcător se înfășură în jurul palmierului din bucătărie, provocându-i o înjurătură fină și neauzită. Se duse apoi să se pregătească și în drum spre ușă îi sărută pe fiecare – pe frunte, pe obraz sau pe buze, lăsând în urmă voalul turcoaz al rochiei de vară și al parfumului fin. “If it’s in the game, It’s in the game” se aude de partea cealaltă a ușii închise. Tânăra femei zâmbi ușor și blând și porni pe drumul său.

Abia urcase de câteva minute și se auzi o bătaie timidă în ușa camerei de hotel. Își privi ceasul care cu minutarul perfect perpendicular și ridică o sprânceană. Apoi deschise și totul îi fu clar: periculos. Periculos de bun, de neexperimentat, de stilat, de bogat, de deștept. Instinctul ei nu tace, toate astea sunt stridente într-un contrast ciudat pe bărbatul care stă în cadrul ușii cu un buchet mare de flori roșii în mână. Ușa pornise mișcarea de închidere, în tandem cu replica “E o greșeală, nu știu pe cine căutați”, atunci când privirea și vocea care spun “Sărut mâna, draga mea” îi provoacară un blackout total. Se trezi după o oră și jumătate, o oră de apeluri și mesaje nepreluate, de business blocat și înfuriat, goală de fericită și fericită de goală. Bărbatul – nu-i putea spune altfel. Alte cuvinte l-ar fi nedreptățit. Bărbatul, rezemat într-un cot, îi desena forme neștiute cu arătătorul pe corpul gol într-o mângâiere de peste timp, cu ochii arzând de iubire. Panica ei fu instantanee, fugi din fața tsunami-ului spre baie cu o replică rece și profesionistă: “Banii îi lași pe masă. Eu stau la duș zece minute. Atunci când ies, tu nu mai ești aici iar eu nu știu că ai fost vreodată.” Când ieși, pe mocheta din living văzu doar o pată roșie. Luase și buchetul, lăsase doar o petală.

Abidan avea prieteni, mulți. Abilitatea care îl dusese în acea poziție în condițiile în care predica ce voia el și nu făcea profit în modul tradițional al umilirii credincioșilor aveau o metodă. Metodă care se baza pe oameni, pe poziții, pe slăbiciuni, pe spovedanii și pe intuiție. Amestecul putea fi letal, iar episcopul avea capacitatea nu numai de a descoperi această putere, ci și de a-i regla intensitatea. Se juca cu asta imaginându-și că este fizician la Institutul de lângă oraș și că modelează razele celui mai mare laser construit. După zece minute și două telefoane, porni fără a pregeta nicio secundă spre casa în care băieții trecuseră la campionate de fotbal și meditație asupra stresului adus de lipsa de stres. (N-are sens să încercăm asta acasă. Nu în starea asta de acum, cel puțin.) În fața ușii, se simti cu adevarat bărbat. Batu, apoi telefonul sună iar “Anywhere Is” – respinse, nu era momentul.

– Băăăăă!! Îmi bag pula în echipa ta de mingicari! E un căcat de joc, coaie! Nu se poate să alergi așa în minutul 90, mă fut în mușchii lui de pe copertă. Căcat! se frustă Răzvan când pierdu din nou pe final. Florin se amuza teribil, mai ales că nu încercase niciodată să câștige. Jocul în sine era distracția. Iar cireașa de pe tort era reacția fratelui său.
– Cristi! Hai încoa’ ca să-l vezi p-ăsta cum se oftică. Bă, de parcă te-aș fi bătut cu FCSB… Stai, bă, liniștit, că doar culorile sunt aceleași. Atât. Imaculatule!
Cristi era afară, cu căștile în urechi și scrumiera lângă. Preferase o destinație liniștită, așa că ignoră complet dialogul din spatele său. Nu auzi nici bătaia în ușă, nici telefonul sunând la fel ca al Mariei.
Florin se ridică să deschidă, un pic nedumerit că fata nu intrase cu cheile ei. Sau că măcar nu încercase clanța. Poate avea mâinile ocupate cu telefonul ei cel roz care suna mereu a Enya. “Cred că în curând o să-și pună un ringtone bisericesc. Sau tibetan. Complet Zen!” gândi el în timp ce lăsa ușa deschisă în spatele lui și se tolănea pe canapea cu fața spre televizor.
– Hai, te mai fac unul. Revanșa și schimbăm echipele, îi zise lui Răzvan, aplecându-se spre controller. Pe care însă i-l luase un bărbat. Între ei și televizor răsărise un bărbat. Înalt, bine îmbrăcat, cu față de om școlit și cu bani. Și cu controllerul lui în mână. Se uită nedumerit și rămase așa în timpul în care bărbatul începu să vorbească despre Maria. Despre dragostea lui, a ei. Despre cum o să se căsătorească și vor face copii. Despre cum ei ar trebui să o lase în pace, nu să o exploateze. Despre libertate și trafic de carne vie. Despre cum azi o văzuse pentru prima oară.
– Hai mai dă-te-n pula mea și lasă-mă să mă joc! Și ieși în pula mea cât încă mai e ușa deschisă! îi aruncă, superior,  în timp ce întindea mâna pentru a-și recupera jucăria. Un moment de tăcere nemișcată, neclintită, nici măcar de stupefacția prezentă a bărbatului puternic, cu poziție, luat la mișto de un puști drogat. Apoi, unica învălmășeala de orgolii, mișcări și furie în care doar soarta duse tâmpla lui Florin pe traiectoria controllerului și corpul lui Răzvan alunecând pe lângă Abidan spre masa de cafea din sticlă.

Pauza dintre două playlist-uri îi provocă lui Cristi un moment de liniște străpuns de zgmotul de sticlă spartă violent. Tresări, apoi se uită lent peste umăr doar pentru a vedea cum înăuntru, în fața televizorului, Florin era întins pe covor iar Răzvan urla la vederea fântânii purpurii ce izvora din artera sa femurală. Un bărbat distins, bine făcut, elegant și terifiat, fugi prin ploaia de stropi de sânge spre ieșire și se pierdu precum vocea lui Răzvan în ghearele morții. Cristi se lovi ușor la mâna dreaptă în timp ce se prelingea pe podea.

Maria anulase toate programările de peste zi. Umbla pe străzi fără țintă, fiind convinsă că toată lumea o privește, că toată lumea știe de ce merge atât de ușor, de ce zâmbetul îi cuprinde tot corpul, de ce sufletul îi cuprinde lumea sau de ce îi poate mângâia pe inimă pe fiecare dintre cei care o priveau. Și dacă erau și unii care nu știau, voia să strige, ca să se audă tare, tare de tot, să răsune toată urbea, toată lumea și tot universul de strigătul iubirii ei. Era îndrăgostită! În-dră-gos-ti-tă! Î-n-d-r-ă-g-o-s-t-i-t-ă! Iar literele se jucau și în cerc, în spirală, în sferă, în torsoid, în lumină, culori și întunericul vieții de pretutindeni, numai pentru a se strecura apoi din nou în sufletul ei și a se cuibări la pieptu-i. Simți undeva, peste umărul stâng, o răsuflare caldă și o mână blândă pe omoplat, înainte de a-i vedea figura iubitoare a tatălui ei, sprijinind-o. Era prima oară în viața ei când iubea un bărbat, altul decât pe tatăl ei.

Tânăra ajunse acasă încărcată ca în povești: rochii, pantofi, bijuterii, parfumuri, un întreg arsenal, o panoplie pentru câștigarea oricărui război al frumuseți de oriunde. Nu-i uitase nici pe băieți: buruieni dintre cele mai bune pentru Cristi, lapte de cocos pentru smoothie-ul lui Răzvan, sare de mare pentru băile fierbinți ale lui Florin, și multe nimicuri complet nefolositoare și extrem de colorate care, probabil, vor rămâne păstrate undeva într-un sertar, măcar de dragul ei. Vru să bată în ușă, dar nu avea nicio mână liberă. Cu atât mai puțin pentru chei. Se sprijini pentru a-și așeza mai bine sacoșele iar ușa se deschise de la sine către un tărâm înfiorător.

“După râs vine plâns” e o vorbă pe care, dragul meu C., o auzeam des, copil fiind, pentru a-mi fi temperat entuziasmul. N-o înțeleg nici astăzi. Acolo însă, plânsul ar fi fost o dezmierdare. Tabloul însângerat al livingului, cu cei trei căzuți în diferite locuri, nu poate fi descris. La naiba, nu pot nici măcar să mi-l imaginez. Dacă ar fi fost o poveste pentru copii, ar fi arătat cam așa:

“Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una: așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum. […] Dar degeaba se bucura capra cu trei iezi. Când s-apropie bine, ce să vadă ? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, și ochii i se păinjinesc. și ce era nu era a bine! … “

Urletul Mariei se stinse cu greu în îmbrățișarea lui Cristi. Mai degrabă fu înăbușit, în parte de pieptul lui, în altă parte de prezența lui, surprinzător de vie și de puternică. Își ridică privirea ușor, în speranța unui vis urât. În definitiv, Cristi era acum cu ea, o strângea în brațe. Dar nimic altceva nu se schimbase. Urlă din nou, ca un animal rănit, în timp ce Cristi o îmbrățișa și o acompania, pentru a-și pierde apoi amândoi suflul în sughițuri de plâns. Pe măsură ce putea, Cristi îi povestea cu greu cele două secunde pe care le observase. Dar era suficient, descrierea nu putea duce la nicio confuzie. Fără vreo vorbă, Maria se duse la baie, unde intră sub duș. Cu o lentoare terifiantă, cu o meticulozitate pe măsură, își spălă trupul perfect de aroma zilei petrecute în oraș, își coafă părul într-un coc asortat cu un ac vintage cu diamant de șase carate, alese lenjerie nouă, proaspăt cumpărată, apoi rochia de vară, dar totuși extrem de elegantă prin albul simplu și lucrătura discretă, împrumutată de la draga ei prietenă, pantofii de lac albaștri, asortați cu plicul și cu ochii, precum și cu pălăria de soare cu văl diafan. Scoase telefonul, sună la numărul de astăzi și zise doar atât: “Stăpâne, stăpâne, hai acasă”. Apoi îl lăsă să cadă și ieși.

Drumul până la hotel a fost scurt, iar el o aștepta deja în cameră. Își amintea doar că, după ce a intrat, a luat o gură din șampanie iar apoi l-a sărutat violent, a vrut să-i simtă gustul de sânge. Apoi, el i-a sfâșiat rochia și a devorat-o chiar acolo, pe mocheta din living. Probabil că, după aceea, au încercat și celelalte camere. Mergând acum, în zori, goală, prin liniștea apartamentului, vedea mobila mișcată, veiozele sparte, tablourile dărâmate, cabina de duș plină de urmele iubirii lor. Pentru o clipă, neîncrezătoare, se uită spre tavan, parcă pentru a verifica că este încă trează. Simți îmbrățișarea lui din spate și tresări. Nu-l auzise venind, iar acum el era tare din nou între coapsele-i arzânde, de la pasiunea consumată sau, oare?, dorită. O surprinse așezându-se în fața ei într-un genunchi, plecându-și capul și oferindu-i cutia cu inelul strălucitor. Coborî lângă el și îl îmbrățișă, apoi îi sărută buzele scurt, dar cald și umed, îl luă de mână și îl duse până în dormitor, unde îl așeză ușor pe pat. Cu un semn delicat ce spunea “Așteaptă-mă aici” trecu în living, unde își puse șampanie. La fel și lui, plus cadoul adus de acasa in plicul albastru, dizolvat ușor și rapid în fluta nupțială. Merse cu grijă în dormitor, unde băură împreună, cu brațele unite, capetele lipite și ochii pierduți în celălalt. Când paharele fură goale, Maria îl întinse pe spate și începu să îl maseze ușor. După puțină vreme, Abidan începu să piardă conturul. Se gândi că ziua lungă își cere tributul. Atunci când pierdu culorile, se gândi că e de la șampanie; iar când începu să piardă simțurile din brațe și picioare, începu să înțeleagă. Maria se ridicase acum și stătea în picoare în fața patului, maiestuoasă, goală, cu părul despletit al Anei încadrându-i fața, cu sânii din care el supsese laptele matern semeți și frumoși ca merele coapte, cu privirea, acea privire pe care, da! acum știe unde a mai văzut-o pentru că, da, da! el o botezase. Femeia care dă viață, femeia care ia viață, viața însăși. Și pentru prima dată înțelege ce înseamnă de fapt corectitudinea și moralitatea, ce înseamnă iubirea și cum totul se împletește într-o curbă vie și neastâmpărată, într-o flacără jucăușă la baza unui rug imens. El e judecător, și vrăjitoarea e pe rug, iar acum rugul e al lui, numai al lui, în jurul lui, iar el simte femeie, simte menstruație, și durere, și durerile tuturor femeilor din Univers ieșindu-i printr-un singur punct din palma stângă, iar apoi vine miracolul vieții în pântecu-i, și fericirea nașterii, și orgasmul, și orgasmul, și orgasmul!!! Și Abidan cel fara puls râde, tremură, tresaltă, râde iar, lung, scurt, tare, încet, împreună cu flăcările rugului care îi mistuie viața și îl conduc spre moarte. Și zâmbește, fericit, la gândul etern că iubește fiecare scânteie și fiecare flacără a vieții. Pentru că nu există moarte fără viață.