M-am supărat pe tine! Da, te iubesc.

 

De data asta cred că e o scrisoare către mine. Un fel de capitol de jurnal. Nu știu care-i motivul care mă face să nu scriu nici prietenului, iubitei sau copilei. E cumva legat de tine, fata tatii, numai c-am cam obosit să fiu tutorial. Mi se pare că te tot bat la cap cu lecții de viață în loc să te ajut să te bucuri de ea. Așa că de data asta o să fie o povestire despre o întâmplare mai veche și despre o idee care mi-a venit într-o după-amiază oarecare.

A propos de idei, Răzvan mi-a trimis linkuri către oameni care s-au gândit mai demult la ceea ce-mi vine și mie. Cumva asta susține ideea de Cloud (de aici), ideile nu cred că sunt proprietatea nimănui. Îmi imaginez un norișor pufos format din multe idei. Din toate ideile dintotdeauna. Și, din când în când, suntem suficient de norocoși să ne putem ridica ochii la el, iar uneori să-l și atingem. De fapt, am o imagine care-mi place și mai mult: câteodată sunt suficient de norocos ca să mă plouă din el.

Doar că scrisoarea asta nu e despre nori. Cred că exercițiul scrisului aici mă va ajuta să-mi antrenez focus-ul pe un subiect. Să renunț la altele, să pot să renunț. Simt că e tare greu, dar eliberator. Simt acum, fizic, în tălpi. Gata, renunț, scriu despre supărare și iubire.

Cu doi ani în urmă eram cu copila în concediu la mare, doar noi doi. Aveam un all inclusive, cu baruri și restaurante mai peste tot, însă cu niște ore de funcționare înfiorătoare, din punctul meu de vedere. Eram în primul an de după divorț, la câteva luni cred, când sentimentul că sunt de vină pentru că n-am reușit să fac în așa fel încât să aibă ambii părinți mereu cu ea mă copleșea. Accesasem atunci o zonă a emoțiilor care tare bine mi-a prins, iar odată cu ea, trimiteam constant mesaje de genul “nu te-am părăsit”, “te voi iubi mereu”, “orice faci eu tot te iubesc”. Nu știu cât de important este acum să discut mecanismul din spatele lor sau din spatele sentimentului de vinovăție. M-am surprins acum cu gândul că poate o să citească cineva iar eu aș face bine să demonstrez că am evoluat de atunci. E drept, am avut norocul să mai văd niște lucruri între timp. Sunt un om norocos. Ei bine, ca să mă intorc la mare, hotelul respectiv avea o cofetărie, care se închidea la ora 18:00. Dar se deschidea pe la 16:00 sau ceva de genul. Cumva fix pe orele ei de somn. Și încă de când ajunsesem acolo, salivam după prăjiturile lor. Am o pasiune puternică, declarată, recunoscută pentru dulciuri. Cumva, programul nostru de plajă și de masă îi ducea somnul de prânz fix peste orele cofetăriei. Așa că într-o zi, am făcut în așa fel încât să o culc mai devreme, ca să o trezesc mai devreme. Și să ajung și eu la minunata cofetărie, de unde să-mi iau un dulce desăvârșit :). Doar că, după ce s-a trezit, nu mai rețin din ce motive, am tot întârziat. ba că au, ba că miau, clasicele mâțâieli de copil de (abia) 3 ani. Iritarea mea creștea invers proporțional cu glicemia. Nu eram de vreun fel capabil de toleranță către alintări de copil drăguț. Cred că nu ne înțelegem: închideau ăia iar cofetăria! am ieșit din cameră la 6 fără 5, parcă. Cu ea în brațe, alergând spre locul mult dorit. Care era la un demisol, de ajungeai pe o scară din lobby, care lobby era la dracu cu cărți față de camera noastră, că deh, mini-orașe de all-inclusive. Asta voisem, asta aveam. Faza e că pe drum spre locul respectiv, cu ea în brațe, îi spun că m-am supărat tare, că m-am supărat pe ea. Iar copilul mă întreabă: “Dar tot mă iubești, nu?”. Eu tac. M-a mai întrebat încă o dată și eu tot am tăcut. N-am mințit-o niciodată de când s-a născut, și îmi propun să nu o fac vreodată. Nici atunci n-am putut s-o mint. M-a urmărit vina imposibilității acelui răspuns până săptămânile trecute. Nu s-a întâmplat nimic ca să dispară, ci doar am avut un gând care m-a făcut să o primesc în prezentul meu. Iar de atunci trăim împreună și ne împrietenim, eu și vina mea.

Gândul care mi-a venit recent a fost: cum ar arăta procesul de schimbare, globală, dacă am avea resursele să spunem “M-am supărat pe tine! Da, te iubesc.”

Și cred că toate au plecat de la frica mea de supărare. Pe care am văzut-o și la Clara, care îmi spune că îi e frică și de “Nu”. Am reușit să aflu că atunci când aude “Nu”, crede că nu o mai iubesc. Pentru că nu vreau să fac ce vrea ea, sau nu sunt de acord cu ceva, sau nu îi dau voie să facă sau să mănânce ceva. A ajuns la stratageme și argumentații întregi de a schimba subiectul conversației astfel încât părerea celuilalt să fie aceeași cu a ei. Ceea ce poate dezvolta creativitatea, dar trage un semnal. Am notat, de ținut minte. Aici niște terapie prin joacă poate ajuta tare mult, iar eu nu prea m-am jucat în ultima vreme. Dar să revin. Îmi explic astfel de ce e terifiată de-a dreptul de supărarea mea pe ea. Și până acum cam o luna, era o tragedie. Dacă mă supăram, chiar și puțin, se lăsa cu dus la ea în cameră și izolat, sau cu plânset puternic, sau cu dorință evidentă de inexistență. Era, la dracu, frustrant. Pentru că, după ce un copil de 4 ani îmi arde una de mai are un pic și-mi sparge capu’, iar eu îmi dau voie să am o reacție, și apoi manifest un sentiment – supărarea – direcționat către ea, apoi tot ea e victima. E adevărat că privirea mea sau tonul meu supărat pot fi înfricoșătoare, la cât de mare sunt. Nu m-am gândit la asta până acum. Mă voi mai gândi, d-aia e bine că le scriu aici și că o să le tot citesc, editez, bibilesc… Astea toate până în acea seară când frica a paralizat-o și nu a mai fugit ca să se ascundă. Nu mai știu ce se întâmplase, știu doar că eram în sufragerie, pe canapea. Și că s-a dat jos de pe canapea, iar eu i-am văzut privirea. M-am înduioșat, instant, și am chemat-o lângă mine. Am luat-o blând în brațe și i-am spus că tot o iubesc. Că da, sunt încă supărat și e emoția mea, dar că iubirea mea de tată pentru ea nu a dispărut, și că nu va dispărea niciodată. Au fost 5 minute în care s-a liniștit, iar de atunci, nu am mai avut episoade în care eu să ma supăr tare pe ea iar ea să paralizeze de frică. Nici eu nu m-am mai supărat atât de tare. Cumva, cred că toată treaba asta a avut efect mai puternic asupra mea. Cred că eu sunt cel care s-a schimbat prin conștientizarea efectelor și prin conștientizarea păstrării iubirii chiar și în modul “supărat”.

Îmi zicea Ion cu ocazia unei ședințe că e important de reținut că sunt făcut din iubire. Că toți suntem făcuți din iubire. Dacă ne gândim că pentru apariția oricărui copil e nevoie măcar de o clipă de iubire, chiar dacă o numim atracție, câteodată, lucrurile capătă alt sens. Adică mă gândeam acum că nu merge sex în urma căruia să se nască un copil fără cea mai mică clipă de iubire între cei doi părinți. Până și la înseminarea artificială cred că găsim o formă de iubire, undeva în proces. Iar în condițiile în care acesta este în mod clar factorul comun, “eu sunt iubire” capătă și un sens rațional. Nu mai vorbesc de momentele de noroc absolut în care simt asta, în care simt cum curge în vene. Dragii mei prieteni, voi știți foarte bine despre ce vorbesc. Și ca să mă întorc. Eu sunt iubire. Celălalt e iubire. După propozițiile astea două nu mai îmi vine să continui, mi se pare de-a dreptul neimportantă orice supărare, ba chiar ridicol conceptul. Nu pot înțelege, acum, care este mecanismul care mă face să mă supăr. Și tocmai ce mi-am amintit 🙂 Tot Clarei îi povesteam, în urma unei supărări de-a mea pe ea și a unei introspecții ulterioare, că supărarea pe cineva vine atunci când nu mai am energie. Că sunt momente, foarte multe de altfel, când modul de viață cotidian, deconectat, cu care m-am obișnuit atâția ani, mă prinde. Iar atunci, mă blochez și nu mai pot primi energie de la viață. Mă întreba chiar ieri ce se blochează și n-am știut să-i spun. Acum m-am prins. E atenția. E suficient să fiu atent, în sensul de awareness și attention (pls refer to Richard Moss – The Mandala of Being), la viață așa cum e ea, și să mă simt altfel. Chiar acum, în timp ce scriu cuvintele astea și mâinile mi se plimbă pe taste foarte ușor, simt cum îmi intră prin tălpi. Nu, n-am fumat nimic :). Așa că mecanismul e ceva de genul: îmi pierd atenția, nu mă mai încarc, consum, rămân fără, apoi? Apoi mă duc să iau de la altcineva. Iar manifestarea infantilă a acestui lucru poate fi violența (cu care m-am împrietenit acum ceva vreme, deci nu se mai manifestă de capul ei), alintarea (ceea ce nu-mi poate vreodată ieși cu copilul meu, că nu-mi vine de vreun fel să mă dau lovit când eu sunt cât China pe lângă un copil) și supărarea. Or mai fi și altele, astea mi-au venit acum. Când m-am prins de treaba asta, i-am zis și Clarei. Că atunci când ne supărăm pe cineva, de fapt o facem pentru că am rămas fără energie și mergem să o luăm de la acea persoană. Conceptul e romanțat și în Profețiile de la Celestine – James Redfield. Nu e vina celui pe care ne supărăm. Iar dacă se simte vinovat, dintr-un motiv care îi aparține, atunci țeava de energie e mufată și să te ții, că o sugem pe toată. Mai nasol și în același timp mai delicat e când treaba asta se întâmplă de la mine, ca părinte, către copil. Adică dacă eu mă supăr pe ea, n-are nicio șansă. Pentru că e o condiționare directă, depinde de mine, permanent din punct de vedere energetic, și nu poate “tăia țeava”.

Numai că, atunci când “m-am supărat pe tine” vine însoțit de “te iubesc”, totul se schimbă. Nu mă mai duc să iau de la celălalt. Simpla menționare a idei de iubire îmi duce din atenție în zona aia, ceea ce mă ajută să mă deschid și să mă umplu de la “rezervorul universal”. Și îmi imaginez acum spirala care poate să se nască, la nivelul nostru al tuturor, dacă ne amintim că iubim atunci când ne supărăm. Dacă reușim să o verbalizăm și să ne iubim copiii în timp ce suntem supărați. Dacă ei cresc apoi cu iubirea asta în suflet, fără a le mai fi frică de supărare, fără a fi condiționați în viața lor de teama de a nu-i supăra pe ceilalți, oricare ar fi ei. Dacă ei cresc cu convingerea că reacțiile celorlalți nu sunt din vina lor, și că oamenii violenți, furioși, supărați, sunt așa pentru că sunt răniți și pentru că doar au uitat că iubirea e în ei. Că atunci când suntem violenți, furioși, supărați, suntem așa pentru că ne e frică, pentru că ne doare, pentru că nu mai simțim mângâierea mamei, blândețea tatălui sau frumusețea vieții.

Deja eu simt un pic de fericire în mine. Și mai simt că pun acum, aici, citatul de final din American Beauty, pentru că sumarizează destul de bine și pentru că orice în plus simt că va fi prea mult:

“[last lines]
Lester Burnham: [narrating] I had always heard your entire life flashes in front of your eyes the second before you die. First of all, that one second isn’t a second at all, it stretches on forever, like an ocean of time… For me, it was lying on my back at Boy Scout camp, watching falling stars… And yellow leaves, from the maple trees, that lined our street… Or my grandmother’s hands, and the way her skin seemed like paper… And the first time I saw my cousin Tony’s brand new Firebird… And Janie… And Janie… And… Carolyn. I guess I could be pretty pissed off about what happened to me… but it’s hard to stay mad, when there’s so much beauty in the world. Sometimes I feel like I’m seeing it all at once, and it’s too much, my heart fills up like a balloon that’s about to burst… And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can’t feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life… You have no idea what I’m talking about, I’m sure. But don’t worry… you will someday.”